5 martie 2018

Premizele și metodele războiului hibrid din Republica Moldova (1990-1992)


Autor : col (r), conf.univ., dr.Anatol Munteanu, membru al Academiei Oamenilor de știință din România



Cuvânt înainte



În primăvara anului 1992, de la prima rafală de mitralieră, care a marcat începutul în ceea ce în istorie va rămâne ca Războiul pentru independența și integritatea Republicii Moldova. Cu acest prilej, an de an, în ultimul sfert de veac, la 2 martie, românii basarabeni și cei transnistreni, deopotrivă, comemorează Ziua memoriei, zi cu flori și cu tristețe și revoltă, pe undeva însă și resemnați, actul de acum 26 de ani, când, sfidând democrația europeană, mercenaruii năimiți de prin toate cotloanele incomensurabilului spațiu exsovietic au năvălit peste Moldova suverană ca să combată ”fascizmul românesc” și să ”salveze” chipurile, socialismul, în fapt, pentru a restaura fostul imperiu care începuse să scârțâie grav, din toate încheieturile, ca o corabie putredă, fără perspectivă, care se scufundă în apele adânci ale oceanului.

Totul a început de la prăbușirea sistemului socialist mondial și dezmembrarea URSS în 15 state independente. Această situație a devenit fenomenul principal ce a marcat în istoria umanității sfârșitul secolului XX.  În acest global eveniment este prinsă și Basarabia, care circa 200 de ani a fost ocupată de  imperiul rus și sovietic.

Începând cu anii 1988-1990 în fosta Republică Sovietică Socialistă Moldoveneasă se constituie Mișcarea de Eliberare Națională, care luptă pentru libertate, dezrobire și Unire cu Țara mamă România. În scopul păstrării sistemului sovietic, rusesc, în R.Moldova și alte regiuni ale URSS, rușii au organizat confruntări politice și conflicte militare.

În acea perioadă serviciile de securitate ruseşti, K.G.B.-ul, au organizat un șir de evenimente destabilizatoare, au schițat un program de luptă contra R. Moldova. Moscova folosea forțele sale: nomenclatura de partid, K.G.B.-ul, armata din districtul militar Odesa, subunitățile de spionaj și contraspionaj ale Armatei a 14-a, acționau clandestin, pregăteau cadre, executanți. Rusia a început să creeze acele structuri ilegale, care în 1990 au declanșat conflicte militate și războiul.



Premizele și metodele războiului hibrid din Republica Moldova

(1990-1992)



Pe teritoriul Republicii Moldova între 1990-1992 s-a desfășurat un război cu Federația Rusă, care sub lozinca ”apărării Transnistriei și a populației rusofone”, atacă această republică, utilizând metode de tip politico-militar, economico-financiar, propagandistic și informatic prin intermediul unităților paramilitare și militare, serviciilor secrete, partidelor politice afiliate, diverselor societăți economice din teritoriu. Toate aceste acțiuni, reprezintă războiul hibrid contemporan dus de sovietici ruși, experimentat și bine testat în R.Moldova, extins în alte țări și puncte fierbinți ale continentului, expresie a unui război modern.

Și tinerele state independente ca Lituania, Letonia, Estonia, Georgia, Armenia, Azerbaidjan, Moldova ș.a. s-au trezit peste noapte, în ciuda independenței recunoscute, cu trupe străine pe propriul teritoriu – forțele armate ale Uniunii Sovietice. Comunitatea Statelor Independente (C.S.I), în componența căreia intrau Rusia, Belarus și Ucraina, a preluat succesiunea URSS, fără a exista un tratat referitor la aceste trupe, pe care statele ex-sovietice, inclusiv R.Moldova, le-au îmbrăcat, le-au hrănit și le-au plătit, ca trupe de ocupație, mai bine de 50 de ani. Acestă prezență străină, nereglementată, a fost mai nefastă în zonele unde au izbucnit conflicte militare, dirijate direct de la Moscova, în special în statele neslave, care nu mai doreau asocierea cu Federația Rusă.

În fostul Imperiu sovietic, inclusiv pe teritoriul Moldovei, forțele militare și serviciile secrete erau concentrate în unitățile și subunitățile Ministerului Apărării, Ministerului Afacerilor Interne și Comitetului Securității de Stat al URSS, fiind în exclusivitate subordonate Moscovei.

În 1989, R.Moldova, această parte a Basarabiei, ocupată în repetate rânduri de ruși (1812, 1940, 1944), se îndrepta cu pași rapizi, cu ”o viteză maximă”, spre țara ei mamă, România. Realizează câteva reforme național-democratice, decretează limba română ca limbă de stat, se trece de la alfabetul chirilic la alfabetul latin, instaurează tricolorul și imnul românesc, toate acestea alarmând Moscova. Ținta românilor–moldoveni era Unirea Basarabiei cu România.

Funcționarii și demnitarii ruși din R.Moldova au fost împotriva acestei hotărâri, își pierdeau slujbele și necunoscând limba română, nu vor mai putea conduce și ocupa posturi mari în conducerea statului și a partidelor politice. În această perioadă, Rusia sovietică dezlănțuie un război informațional asupra populației băștinașe românești, instigând minoritățile naționale din R.Moldova, și anume: rușii, ucrainenii, găgăuzii, bulgarii și evreii, care, în total, constituiau circa 30%, la nesupunere, la nerespectarea legislației adoptate de parlament. În Transnistria, pe partea stângă a Nistrului și în partea de sud a republicii, cu sprijinul armatei sovietice și a formațiunilor paramilitare, apar greve, mitinguri și nemulțumiri în masă a populației minoritare, care destabilizează viața socială și economică a regiunii.

Pe teritoriul Republicii Moldova, și anume în Dubăsari, Tiraspol, Râbnița, Camenca, raioane dominate de separatiști, apăreau tot felul de grupuri mici de oameni: agitatori, propagandiști, care organizau greve, mitinguri și blocaje de circulație pe drumuri. Acești oameni erau sprijiniți  și ajutați de cazaci militari aduși din Rusia și ”omuleții verzi” fără însemne, înarmați cu arme, pistoale și pistoale automate. Asemenea scene și personaje din civili și militari, așa numite ”celule hibride”, patrulau în 1989-1990 prin satele din Transnistria și sudul Basarabiei. Agresau intelectualii români-moldoveni, îi arestau și dezarmau pe polițiștii moldoveni, săvârșeau furturi de produse alimentare (vin, brânză, carne), automobile și obiecte casnice, destabilizând situația socială și economică în satele moldovenești.

Haosul, anarhia și tulburările în masă a populației ruse, crease o situație de criză națională în fața amenințărilor de război. Moldova era în pragul unui război civil, o primă etapă a războiului hibrid. Armata sovietică a jucat un rol crucial în teritoriul transnistrian. Deși Transnistria reprezintă doar 12% din teritoriul R.Moldova, această fâșie de pe malul stâng al Nistrului a avut de-a lungul timpului un statut privilegiat. Moscova a implementat aici, pas cu pas, politica de sovietizare, dezvoltând sectorul de apărare și industria grea. Hidrocentrala de la Dubăsari și termocentrala ”Moldavskaia” (una dintre cele mai mari din sud-vestul fostei Uniuni Sovietice) furnizau cea mai mare parte a energiei electrice pentru Moldova și partea de Sud a Ucrainei. Combinatul metalurgic de la Râbnița, întreprinderile din Tiraspol și Tighina, livrau armatei sovietice mari cantități de tehnică, armament și echipamente. Armata rusă  sovietică a sprijinit și a dezvoltat separatismul transnistrean și găgăuz, a înarmat în secret grpurile paramilitare și a sprijinit cazacii ruși și ucraineni veniți să lupte.

Începând cu octombrie 1990, toate podurile peste Nistru și drumurile din Transnistria erau controlate de patrule din cazaci și gardiști înarmați, ”pentru a-i prinde și demoraliza pe fasciștii români”, infiltrați în R. Moldova. Radioul și televiziunea rusofonă duceau zilnic un război informațional și psihologic în limbile rusă, ucraineană și moldovenească, îndreptat împotriva R.Moldova și României. Miliția și organele de drept au fost acaparate de separatiști. Conducerea Republicii Sovietice Moldovenești îndeplinea ordinele Moscovei, populația era îngrozită, speriată și nu primea niciun ajutor de la organele de drept și poliția locală, care a fost, pur și simplu, izgonită din Transnistria.

Chișinăul a pierdut controlul asupra raioanelor de sud și din partea stângă a Nistrului. O parte dintre muncitorii și slujbașii ruși din Tiraspol, Tighina, Dubăsari, Râbnița, loiali liderului separatist Smirnov, s-au înarmat din depozitele armatei sovietice, au organizat detașamente de autoapărare, au împărțit populației rusofone arme de foc. Prin posturile de radio și prin separatiștii ruși, au incitat populația rusofonă și minoritățile naționale  la nesupunere, la încălcarea legislației moldovenești.

Grupurile și detașamentele de demonstranți erau organizați împotriva R.Moldova, însă nu erau ”de capul lor”, erau supravegheați și dirijați de grupuri mici de ”omuleți verzi”, așa numitele celule fără însemne, fără nume, care tensionau situația, când era nevoie foloseau forța, uneori, și armele împotriva polițiștilor moldoveni. Grupuri înarmate de cazaci-mercenari, veniți din regiunea  Don, Krasnodar și Zaporojie, au baricadat drumurile principale și podurile de peste Nistru. Rețeaua de telefonie a fost întreruptă. Astfel s-a întrerupt comunicarea cu toate localitățile din estul R.Moldova, adică cu Transnistria. Pe calea ferată a fost întreruptă circulația trenurilor, sute de vagoane cu marfă staționau. Pe drumurile naționale și secundare, automobilele erau oprite, percheziționate ca în perioada de război. Moldovenii, muncitori sezonieri din partea dreaptă a Nistrului, erau suspectați că sunt împotriva Transnistriei, erau agresați, unii maltratați și trimiși la cercetări în Tiraspol.

În august 1990, așa numitele ”consilii raionale și orășenești de deputați” din Transnistria au respins legislația reformistă a R.Moldova, au chemat populația rusofonă și au impus populației băștinașe, prin forță, să voteze autonomia Transnistriei și aderarea la Tratatul unional, la Federația Rusă.

La 2 septembrie 1990, Transnistria s-a declarat ”Republica sovietică socialistă moldovenească nistreană”, ceea ce a adus la o neliniște socială, la o indignare a populației autohtone, semnalându-se în mai multe localități ciocniri între poliția moldovenească și insurgenții transnistrieni. În conflictele și neînțelegerile din localitățile aflate de partea stângă a Nistrului și din Tighina, militarii ruși au intervenit activ, cu scopul declarat de a-i ”apăra pe localnici de limba română și de genocidul naționalist  al moldovenilor”.

Generalii ruși ai Armatei a 14-a:  Lebed, Netcaciov, sustinători ai separatismului, dezinformau, prin centrele mass-media, populația Moldovei, inclusiv din spațiul URSS, și anume, că ”populația transnistriană  este anihilată sistematic, ipocrit și brutal”, că ”fasciștii moldoveni s-au dedat la epurări zilnice” în timpul operațiunilor militare din Tighina, că moldovenii s-au comportat ”într-un mod, care i-ar face pe ofițerii fasciști de acum cincizeci de ani să pară niște simpli amatori.” Generalului Lebed, mândru și popular între rușii transnistrieni, îi plăcea să discute politică, apărea des la televizor, dădea interviuri pentru presa scrisă. Făcea chefuri și petreceri cu jurnaliștii, cu care se bea, prin excelență, votcă, dădea sfaturi șovine. Pe superiorii din armata moldovenească îi considera ”incompetenți și imbecili”, pe guvernanți îi numea ”proști și boi”, pe patrioții basarabeni – ”fasciști români”. Vorbea despre România cu multă răutate, considerând că el, cu tancurile armatei ruse, poate ajunge în 24 de ore la București, pentru a face ordine. Declarațiile publice ale acestor generali erau atât de exagerate, încât Ministrul apărării din Federația Rusă și personal, președintele rus, B.Elțin,, le-a ordonat să înceteze apariția acestora în presa scrisă și audio-vizuală.

Armata rusă a jucat un rol hotărâtor în destabilizarea situației din R. Moldova. Mulți ofițeri de la eșaloanele superioare ale armatei ruse au preluat funcții în noua armată transnistriană. Generalul de divizie, Ghenadi Iakovlev, a devenit la începutul anului 1992 Șeful Direcției de Apărare, iar colonelul Ștefan Chițac, fostul ofițer de Stat Major al Armatei a 14-a rusă, a devenit Comandant al apărării în ”R.S.S.M. Nistreană”. În situația confuză creată după puciul de la Moscova, sute de ofițeri și subofițeri le-au urmat exemplul, trecând în rândurile armatei separatiste.

Tactici de tip hibrid au fost folosite de ”omuleții fără însemne” la Dubăsari, unde, la 13 decemberie 1991, 4 polițiști au fost omorâți și 9 au fost răniți, pentru că au ajutat populația băștinașă să se evacueze. Cazacii ruși de la Don și Krasnodar atacă cu blindate Secția orășenească de poliție Dubăsari: 35 polițiști sunt transformați în prizonieri, maltratați și întemnițați în subsolurile miliției din Tiraspol.

În această perioadă se produce o epurare etnică a românilor-moldoveni din stânga Nistrului. Mulți se evacuază, lăsând averile agonisite de-a lungul anilor,  casele, bunurile materiale. O altă parte  dintre intelectuali și băștinași, opunând rezistență bandelor înarmate, au fost arestați, maltratați, băgați la închisoare,  iar circa 100 de persoane sunt date dispărute, cadavre de bărbați și femei au fost găsite în râul Nistru. Regimul de la Tiraspol a interzis organelor de drept ale R. Moldova, intrarea și  cercetarea acestor cazuri. În Transnistria se ascundeau infractori, persoane cu antecedente penale. Unele persoane penale erau folosite de serviciile speciale în acte criminale, de terorism împotriva demnitarilor, persoanelor importante din R.Moldova.

În perioada 1990-1992, una din tacticile Federației Ruse în războiul hibrid, a fost diversiunea economică: blocadele economice și anume,  oprirea sau limitarea de furnizare de gaze către Chișinău și alte obiective din partea dreaptă a Nistrului. S-a întrerupt, pentru câteva zile, furnizarea de curent electric de la Centrala Termică ”Moldaskaia” din Kuciurgan către localitățile moldovenești. În perioada septembrie-decembrie 1991, au fost blocate căile ferate la Tiraspol, Tighina, s-a întrerupt mersul trenurilor către Moscova, Kiev, Odesa. Organizatorul și executorul blocadelor erau serviciile speciale ruse, ajutate permanent de 100 de femei și celule ale ”omuleților verzi”. Aceste grupuri de oameni, sprijiniți de autoritățile transnistriene, atacau depozitele militare ale Armatei a 14-a ruse, sustrăgeau armament, automate, aruncătoare de grenade, lăzi cu cartușe, mine, care erau împărțite în toate satele nistrene, inclusiv și în satele moldovenești, pregătindu-se de război cu Moldova din partea dreaptă a Nistrului. Prin grevele permanente, oprirea trenurilor și a garniturilor cu produse animaliere, fructe și legume spre piețele mari din Rusia, Ucraina, Țările Baltice aduceau mari pierderi economiei naționale a R.Moldova. Sute de vagoane, încarcate cu produse alimentare nu ajungeau la destinație, produsele se degradau. Agenții economici se ruinau din cauza pagubelor și pierderii pieței de desfacere, contractele cu partenerii erau anulate, iar statul Republica Moldova pierdea credibilitatea ca partener economic.

La Tighina, Tiraspol și Dubăsari, printr-un ordin din 15 noiembrie 1991 al liderului separatist Smirnov, este interzisă abonarea populației la ziarele și revistele din Chișinău. Citirea sau propagarea publicațiilor în limba română se consideră infracțiune. În Tighina și în Transnistria sunt stabilite posturi militarizate de control. Românilor – moldoveni le este interzisă circulația fără motivație, cei care au luptat împotriva Transnistriei sunt arestați.

Din evenimentele prezentate mai sus, se vede clar diversitatea modalităților de acțiune ale structurilor militare ruse și ale serviciilor, ale formațiunilor paramilitare, organizate și îndrumate de specialiști și instructori ai Federației Ruse, amplasați în teritoriul R.Moldova, care au adus mari pagube politicii și economiei R.Moldova, au oprit cursul de integrare cu România și țările UE. Aceste acțiuni sunt elocvente astăzi în cazul Ucrainei și altor state, unde Federația rusă este implicată.

O altă situație conflictuală, de război,  care face parte din amenințările  hibride și planul Moscovei de secesionare, dezmembrare a R.Moldova este operațiunea ”autonomie găgăuză”. Acest plan, precum și ”autonomia transnistriei”, a fost întocmit și realizat punctual de serviciile secrete ruse sub tutela lui A.Lukianov, președintele parlamentului sovietic, care a fost aplicat în practică în 1989. ”Găgăuzia”, acest teritoriu din sudul Basarabiei, locuit compact de găgăuzi și bulgari, aduși de Imperiul Rus din zona Balcanilor în 1812-1814, cu scopul: primul - de a-i salva pe găgăuzi de robia otomană, al doilea scop – de a-i deznaționaliza pe băștinașii români-moldoveni din stepa Bugeacului; pământurile, de veacuri, aparțineau boierilor moldoveni și țăranilor răzeși ai Țării Moldovei, dintre care o parte au fost deportați, sub diferite motive politice în Rusia (Siberia) după ocupația din 1812;  cu trei raioane și cu o populație minoritară găgăuză, de 150.000 locuitori, sau 3,5% (în 1989) din populația R.Moldova, localitățile lor fiind amplasate pe cele mai fertile pământuri cernoziomice, această etnie visa la autonomie și independență.  Limba găgăuzilor, ca și originea, este turcă, musulmană, dar ei vorbesc în limba rusă, sunt creștini-ortodocși ca și moldovenii, au avut aceleași probleme de asuprire națională din partea Rusiei țariste și a ideologiei comuniste din URSS. Până în 1989 nu au avut probleme sau confruntări naționale cu populația băștinașă, cu românii-moldoveni, dar au avut rădăcini adânci naționaliste.

Pentru a împiedica procesul de implementare a limbii române ca limbă de stat și pentru a stopa legislația nouă, orientată spre UE și România, în această zonă a republicii, cu sprijinul serviciilor secrete ruse, a apărut o mișcare naționalist-separatistă a găgăuzilor, ”Gagauz-Halkî”. Scopul conducătorilor etnici găgăuzi era, de a proclama ”republică autonomă și independentă” pe un teritoriu străin, care niciodată nu le-a apaținut. În toamna anului 1990, populația Moldovei a ripostat acestei idei, s-au ridicat peste 100.000 de țărani și muncitori veniți la Comrat și Cimișlia, să-și apere pământul. URSS și în continuare Federația Rusă a spijinit ideea federalizării și autonomiei găgăuze.

Armata a 14-a rusă a fost garantul principal, militar și moral al separatiștilor, nemaivorbind de susținerea materială și cu specialiști din partea cercurilor reacționare din Rusia. Serviciile secrete de la Moscova au ajutat separatiștii găgăuzi să organizeze congrese, întruniri politice, au asigurat o consultanță eficientă pentru elaborarea documentelor politice false și diverselor declarații publicate în presa locală și internațională.

În localitățile găgăuze s-au înființat gărzi înarmate, de ”autoapărare contra românilor-moldoveni”. S-au organizat structuri paramilitare, numite ”Batalionul Bugeac”, ”Miliție”, alte organizații administrative de conducere, susținute și aprovizionate de Transnistria și de unitățile militare sovietice ale Districtului Militar Odesa. Numita ”Republică găgăuză” își revendica granițele, luând în componență nu numai localități găgăuze, dar și o mare parte din satele cu populație preponderent bulgară și moldovenească, deși acestea s-au opus vehement deciziei de a intra în componența ”Găgăuziei”. Forțele de ordine și populația civilă de origine românească au ripostat , dar fără succes. Conducerea R.Moldova a scăpat situația de sub control, nu a luat decizii concrete.

În toamna anului 1990, orașul Comrat a fost închis de găgăuzi, străzile principale și arterele de circulație republicană au fost baricadate cu tehnică militară, autocamioane, tractoare. Bărbaților și tinerilor cu stagiu militar satisfăcut li s-au distribuit arme și muniții, s-au oferit ajutoare militare și blindate ale armatei sovietice, sosite în sprijinul separatiștilor. Organele legitime ale R.S.S.M., Miliția, Procuratura, Judecătoriile, Comitetul Executiv raional și altele au fost închise de separatiști, iar unele organizații lichidate definitiv. S-a interzis pătrunderea în oraș a parlamentarilor moldoveni, a miniștrilor, polițiștilor, altor demnitari de la Chișinău, Structurile de forță moldovenești sunt oprite de șefii ierarhici să  intervină, pentru a nu destabiliza situația (decizie ordonată de președintele  M.Snegur).

Trupele armatei sovietice dislocate în partea de sud a republicii și în regiunea Odesa erau în permanență în stare de alertă, efectuau misiuni de patrulare și recunoaștere, circulau zi și noapte pe drumuri și șosele, manifestându-și forța și interesul de a menține controlul asupra acestei regiuni.

La Comrat, Ceadâr-Lunga și Vulcănești, forțele separatiste și-au creat formațiuni înarmate. Membrii acestor detașamente au săvârșit în anii 1991-1992 un șir de acțiuni criminale, acte de tâlhărie și de jaf, omoruri, furturi, utilizând arme de foc. În data de 13 noiembrie 1991, la Vulcănești, populat de găgăuzi și moldoveni, ”omuleții verzi” și separatiștii au opus rezistență armată Poliției cu Destinație Specială, sosită de la Chișinău în ajutorarea populației și poliției locale. Separatiștii au folosit tactici hibride  de război, ca scut de apărare au folosit un grup de femei cu copii găgăuzi, care strigau, țipau și care au atacat poliția specială cu pietre. În mulțime erau și provocatori, care au aruncat în poliție cu sticle incendiare, au tras focuri de armă. La insitența organelor locale de a retrage poliția specială din centrul localității, separatiștii și ”omuleții verzi” au acționat în stil terorist, au împușcat mortal un polițist, au rănit alți trei polițiști. Clădirea Secției de poliție a fost incendiată și a ars până la temelie. După care au fost atacate procuratură și judecătoria, clădirile au fost incendiate.

La Comrat, un orășel cu populația  preponderent  găgăuză,  separatiștii  ruși i-au înarmat pe găgăuzii infractori, folosindu-i ca teroriști pentru lichidarea polițiștilor și persoanelor influiente civile. Și aici, în 1991, Poliția locală a fost izgonită, iar clădirea din care a fost dislocată poliția a fost devastată și incendiată.

La 28 noiembrie 1991, în apropiere de orașul Vulcănești, patru persoane înarmate din patrulele ”omuleților verzi” au deschis foc asupra automobilului ”Moscvici”, condus de cetățeanul ucrainean Dunaev, membrii familiei au fost răniți și transportați la spital

La 23 februarie 1992, un grup de gardiști înarmați ai formațiunii separatiste din Comrat a atacat un automobil condus de cetățeanul ucrainean LevcencoS.E., funcționar la Școala Pedagogică din Ismail, care pentru neprezentarea documentelor, a fost împușcat.  Astfel, prin forță, s-a băgat spaimă în populația din sudul republicii, impunându-i-se să sprijine pe găgăuzi și pe mercenarii ruși.

Populația bulgară din raionul Taraclia, Ciadâr-Lunga, Chirsova, ș.a. nu a fost atrasă în diversiune împotriva R.Moldova, luând de la început o poziție moderată și, desigur, mai înțeleaptă. Factorul extern, îndepărtarea Bulgariei de URSS sub o formă radicală și rapidă nu putea să nu exercite o influență benefică asupra bulgarilor din Taraclia.

Găgăuzii, în schimb, prin liderii lor, au fost atrași în promovarea unui atentat împotriva R.Moldova. Prin deciziile ”congreselor extraordinare” ale reprezentanților găgăuzi, , manifestări în masă, acțiuni teroriste și criminale, au reușit să destabilizeze situația și să mențină această zonă de sud a Basarabiei sub controlul Federației Ruse.

La 19 august 1990, liderii găgăuzi de orientare prosovietică au convocat la Comrat un așa numit ”Congres al deputaților poporului”, deputați falsificați, aleși în viteză, încălcând flagrant legislația de bază și electorală a R.Moldova. Executivul de la Chișinău a anulat aceste alegeri ca nelegitime. ”Congresul” a fost pregătit de liderii mișcării ”Gagauz Halkî”, avându-i drept consilieri pe activiștii separatiști din Comrat, Tiraspol și Râbnița, aveau dosare penale, având la bază furturi, acte de violență și terorism. Aceștia, votați de populația găgăuză, au proclamat formarea ”Republicii unionale găgăuze”, cu dreptul de a semna noul tratat cu URSS sau cu Federația Rusă. O lovitură bolșevică de tip stalinist, în contratimp cu mersul istoriei planetare. A fost încă ”un succes”, un pas important în realizarea proiectului de fragmentare a R.Moldova, lipsind-o de dreptul de suveranitate deplină.

La 2 septembrie 1990, după reușita experimentului de la Comrat, forțele reacționare ale URSS au susținut crearea ”Republicii moldovenești nistrene”. În consecință, URSS a creat, într-o perioadă scurtă de timp, ”august-septembrie” 1990, două republici autonome și independente în R.Moldova, subordonate direct Moscovei, prima: ”Republica sovietică socialistă găgăuză” și a doua ”Republica sovietică socialistă moldovenească nistreană”, care, nelegal, funcționează și astăzi (de 27 de ani), scenarii sovietice,  din anii 1924, 1940, 1944. Astfel, Federația rusă, folosind elemente ale războiului hibrid, implementate în minorități naționale, a produs o puternică tensiune politică în Republica Moldova, urmărind stoparea mișcării naționale a românilor și aspirațiile lor spre independență și Unire.

Scenariul și rezultatele ”formidabile” ale experimentului din ”Găgăuzia” și ”Transnistria” au fost cu succes folosite de armata rusă și serviciile secrete în războiul hibrid din Crimeea și în regiunile de Est ale Ucrainei: Donețc, Lugansc, ș.a.

Fostul președinte al R.Moldova, M.Snegur și ex. vice-prim-ministru A.Sangheli, care, sub pretextul că nu doresc ”vărsare de sânge”, încă din 1990 au dat pas cu pas înapoi, au mințit poporul și au retras voluntarii, poliția din zonele de conflict, au promis poporului că vor rezolva  pe cale pașnică problema transnistreană și găgăuză, fără a se acorda autonomie populației găgăuze.

Până la urmă, președintele nu și-a onorat promisiunea, ci, tacit și în secret, în 1994, ca un trădător, a semnat documente și Decretul de autonomie găgăuză, cedând găgăuzilor, populație turcică, pământurile strămoșești ale Țării Moldovei, pe care  bravii noștri străbun le-au apărat prin lupte și sânge.

Concluzii: În Republica Moldova, în scopul contracarării politicii fostei metropole - URSS, s-au adoptat cele mai democratice legi pentru ocrotirea drepturilor populației alogene. Legea despre cetățenie, adoptată la 4 iulie 1991, conferă tuturor locuitorilor cetățenia R.Moldova, aderând la cele mai importante instrumente internaționale referitoare la drepturile omului,  exprimându-și acordul deplin cu prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului.

Persoanele care aparțineau minorităților naționale au căpătat dreptul de a învăța limba maternă, limba oficială a statului, limba română fiind studiată conform legislației în vigoare. Acest model de protecție a minorităților a fost apreciat de instituțiile europene și  dezapreciat de Federația Rusă. Scopul Rusiei a fost pentru secesiunea R.Moldova, împiedicarea unirii cu România și integrarea acesteia în spațiul euroasiatic.



Bibliografie

1.Munteanu, Anatol, ”Sacrificiu și trădare (1990-1992), București, 2005

2.Boldur, A., Istoria Basarabiei, București 1992

3.Cronica evenimentelor 1989-1992, Chișinău, 1999

4.Munteanu, Anatol, ”Eroii de la Nistru”, București 2014.



VA URMA.

8 iunie 2017

Sa nu uitam! În noaptea de 12-13 iunie 1941, a avut loc primul val de deportări sovietice din RSSM și Nordul Bucovinei


Primul val de deportări a început în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 (ora 2.30) și a cuprins teritoriile anexate de URSS de la România în iunie 1940. Urmau să fie ridicate 32.423 persoane, dintre care 6.250 să fie arestate, iar restul 26.173 de persoane – deportate (inclusiv 5.033 persoane arestate și 14.542 persoane deportate din RSS Moldovenească).
De obicei, o echipă formată din doi-trei militari înarmați și un lucrător al securității (NKVD) bătea la geamul casei, în plină noapte, luînd prin surprindere gospodarii. Într-un sfert de oră să fiți gata!, acesta era ordinul care li se dădea oamenilor cuprinși în spaimă de cele întîmplate, neînțelegînd unde merg și de ce. Deseori, printre cei care veneau să ridice oamenii se găsea și binevoitorul sau binefăcătorul care a denunțat familia și, astfel, ajuta NKVD-ul să depisteze elementele periculoase.
Deportaților le era permis să ia cîte 10 kg de fiecare persoană, numai că, de multe ori, tot ce era mai de preț sau mai util în bagajele celor deportați le împărțeau între ei cei care i-au ridicat în miez de noapte. Îndată, erau urcați în camioane sau chiar – în unele sate – în căruțe, fiind duși pînă la gara de trenuri.
În stațiile de cale ferată, membrii fiecărei familii erau separați în felul următor: capii de familii într-o parte, tinerii peste 18 ani în altă parte, iar femeile cu copii mici și bătrînii – aparte. A urmat îmbarcarea în vagoanele de marfă, cîte 70-100 persoane, fără apă și hrană.
Pe vagoane scria: Tren cu muncitori români care au fugit din România, de sub jugul boierilor, ca să vină în raiul sovietic. Ieșiți-le în cale cu flori! sau Emigranți voluntari.
În Basarabia, 90 vagoane au pornit din stația Taraclia, 44 vagoane – din stația Basarabeasca, 44 vagoane – din stația Căușeni, 48 vagoane – din stația Tighina, 187 vagoane – din stația Chișinău, 48 vagoane – din stația Ungheni, 83 vagoane – din stația Ocnița, 133 vagoane – din stația Bălți, 73 vagoane – din stația Florești, 40 vagoane – din stația Rîbnița, 38 vagoane – din stația Bolgrad, 103 vagoane – din stația Arțiz, 340 vagoane – din stația Cernăuți.
Drumul spre punctele de destinație a durat vreo două-trei săptămîni. Condițiile erau îngrozitoare. În plină vară, ei duceau lipsă de apă potabilă, fiecăruia revenindu-i doar cîte 200 grame de apă pe zi, iar de mîncare li se dădea doar pește sărat. La fiecare oprire a trenului, în cîmp se aruncau cadavre, care, fie că erau îngropate sumar, fie că erau lăsate ca hrană animalelor. Pe parcursul drumului, deportaților nu le-a fost acordată nici o asistență sau consultație medicală. Astfel, în vagoanele murdare și fără asigurarea celor mai elementare condiții sanitare s-au răspîndit diverse boli infecțioase și mulți suferinzi au decedat din această cauză. La unele gări feroviare, cîtorva persoane li se permitea să iasă pentru cîteva minute afară, la aer curat. Cineva era trimis după apă potabilă. În cazul tentativelor de evadare, imediat se dădea ordinul de împușcare, astfel că nu era nicio posibilitate reală de a scăpa din acel tren al morții.
Contingentul deportat era distribuit în felul următor: capul familiei, arestat, era izolat de soție și copii și dus în lagărul de muncă forțată, în GULAG. Ceilalți membri ai familiei erau trimiși în Siberia sau Kazahstan.
Cei deportați în Siberia sau Kazahstan, de la copil la bătrîn, erau repartizați la muncă în întreprinderile industriei silvice, în sovhozuri și în cooperative meșteșugărești. Pentru munca depusă nu erau remunerați echitabil, ci li se achita doar un minimum necesar pentru trai.
Dintr-un raport fragmentar al GULAG-ului din lunile septembrie-octombrie 1941 aflăm că, în toamna acelui an, deportații din RSSM au fost amplasați în RSS Kazahă (9.954 persoane), RASS Komi (352), regiunile Omsk (6.085), Novosibirsk (5.787) și Krasnoiarsk (470). În Kazahstan, deportații din RSSM se aflau în regiunile Aktiubinsk (6.195 persoane), Kîzîl-Ordînsk (1.024) și Kazahstanul de Sud (2.735), iar în regiunea Omsk erau dispersați în 41 de raioane.

Estimarea numărului de victime

Numărul celor deportați se ridică la peste 22.000 de persoane. După alte surse, numărul deportaților ar fi fost de 24.360, sau chiar de 30.000 de persoane.
12-13 iunie 1941: Deportari (Date de arhivă prezentate de Vasile SOARE în lucrarea „PREZENȚA ROMÂNILOR ÎN KAZAHSTAN – ISTORIE ȘI DESTIN”
Potrivit datelor de arhivă, în acea noapte, din Basarabia și nordul Bucovinei au fost ridicate de la casele lor 29.839 de persoane, dintre care 5479 au fost arestate („membri ai organizațiilor contrarevoluționare și alte elemente antisovietice”) și 24.360 au fost deportate.
Din acest total, doar din RSS Moldovenească au fost ridicate 18.392 persoane – 4507 „capi de familie” arestați (4342 din considerente politice și 165 cu dosare penale) și 13.885 persoane deportate.
În gările de unde au fost transportați, cei arestați au fost separați de familii și încărcați în eșaloane speciale. Ulterior, ajunși în lagăre, aceștia au fost supuși unor represiuni dure, mulți fiind condamnați la pedeapsa capitală pentru „activitate antisovietică”.
Deportarea din Basarabia și Bucovina s-a făcut cu vagoane de vite în Siberia și Kazahstan (pentru Chișinău au fost repartizate 1315 vagoane, iar pentru Cernăuți 340 vagoane).
Un raport din octombrie 1941 arată că în GULAG, la acea dată, „din RSS Moldovenească se află 22.648 de persoane, în colonii din RSS Kazahă (9954 pers.), RASS Komi (352), regiunile Omsk (6085 persoane, dispersate în 41 de raioane), Novosibirsk (5787) și Krasnoiarsk (470)”.
Românii deportați din Bucovina au fost incluși în statistică ca provenind din regiunile din vestul Ucrainei.
În Kazahstan, deportații români basarabeni au fost repartizați în colonii din regiunile Aktubinsk (6195), Kzâl-Orda (1024) și Kazahstanul de Sud (2735).

6-7 iulie 1949: Alte deportari
(operațiune denumită conspirativ „IUG”/Sud), s-a făcut în urma Hotărârii Biroului Politic al CC al PC al URSS Nr. 1290-467cc din 6 aprilie 1949 „Cu privire la deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească a chiaburilor, foștilor moșieri, marilor comercianți, complicilor ocupanților germani, persoanelor care au colaborat cu organele poliției germane și românești, a membrilor partidelor politice, a gardiștilor albi, membrilor sectelor ilegale, cât și a familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus”.
Hotărârea, care prevedea „deportarea în Kazahstan, Asia Centrală și Siberia a 11.280 de familii cu 40.850 de oameni”, era însoțită de un act adițional în care se specifica decizia Guvernului Sovietic ca „deportarea categoriilor menționate să se facă pe vecie”, operațiunea să înceapă pe 6 iulie 1949, ora 02,00, și să se încheie pe 7 iulie 1949, ora 20,00.
Documente de arhiva indică participarea la desfășurarea acestei operațiuni a 4.496 de „lucrători operativi” ai Ministerului Securității de Stat al URSS, inclusiv aduși din alte republici, 13.774 ofițeri și soldați și a 4.705 activiști de partid din Moldova.
Au fost mobilizate 4069 autovehicule pentru asigurarea transportului intern a celor ce au fost ridicați și au fost pregătite 30 de eșaloane, respectiv, 1573 de vagoane de vite în care românii basarabeni deportați au fost transportați în Siberia (Ținutul Altai, regiunile Kurgan, Tiumeni și Tomsk) și RSS Kazahă (regiunile Aktubinsk, Kazahstanul de Sud și Jambul).
In fapt, au fost deportate 11.293 de familii – 35.796 persoane, din care 9864 bărbați, 14.033 femei și 11.889 copii. 7620 de familii au fost considerate „chiaburi”, iar celelalte acuzate de „colaborare cu fasciștii”, de „apartenență la partidele burgheze românești sau la secte religioase ilegale”.
De notat că acestor „deportați pe vecie” li s-au confiscat averile și li s-a interzis să-și ia cu ei bunuri materiale.
1 aprilie 1951: Deportari
Operațiunea s-a numit conspirativ „SEVER”/Nord și a fost pusă în aplicare în baza aceleiași Hotărâri a Consiliului de Miniștri al URSS Nr. 1290-467cc din 6 aprilie 1949 și Hotărârii Consiliului de Miniștri al URSS nr. 667-339cc din 3 martie 1951, care prevedea „deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească a membrilor sectei ilegale antisovietice a iehoviștilor și membrilor familiilor acestora, în total 5917 persoane”.
Acțiunea a început la ora 04,00 și s-a încheiat la ora 20,00 în aceeași zi. Au fost arestate și deportate în Siberia (reg.Kurgan) 723 de familii, respectiv, 2617 persoane (808 bărbați, 967 femei și 842 copii), în special acuzate de apartenență la secta religioasă „Martorii lui Iehova”.
La această operațiune au participat 546 de „lucrători operativi” ai Securității, 1127 ofițeri și soldați din Ministerul Securității, 275 ofițeri și soldați de miliție și 750 de persoane din cadrul organelor sovietice de partid din Moldova. Deportarea s-a făcut în două eșaloane, cu vagoanele care au ajuns la destinație la 13-14 aprilie 1951. Pe drum s-au născut câțiva copii și au murit câteva persoane bolnave.
1951: Deportari
Un proiect „strict secret” de Hotărâre a Președintelui Consiliului de Miniștri al URSS „Cu privire la strămutarea suplimentară de pe teritoriul RSS Moldovenească a chiaburilor, adepților sectelor ilegale ale iehoviștilor, inocentiștilor, arhangheliștilor, sâmbotiștilor, cincizeciștilor adventist-reformiștilor și membrilor lor de familie” prevedea deportarea a 5917 de persoane în aprilie 1953 în regiunea Kurgan din Siberia și RSS Kazahă, în conformitate cu Hotărârile Consiliului de Miniștri al URSS nr.1290-467cc din 6 aprilie 1949 și nr.667-339cc din 3 martie 1951.
In jur de 550.000 romani deportati intre 28 iunie 1940 și 1948
1940: Recrutările forțate pentru muncă în URSS
Prin Hotărârea nr. 39 din 9 august 1940, Consiliul Economic al Guvernuluii URSS a dispus „recrutarea în localitățile rurale ale Basarabiei a 20 de mii de muncitori”, iar la 28 august 1940 conducerii Chișinăului I s-au cerut „recrutări suplimentare în județele RSS Moldovenești”.
Rezultatul-până la 29 noiembrie 1940, din Basarabia organele sovietice au recrutat și trimis în diverse regiuni industriale ale URSS, inclusiv în Kazahstan, în bazinul carbonifer Karaganda, cca.56 mii de persoane de origine română. În locul lor, au fost aduși în Basarabia 13 mii de ofițeri NKVD și de armată, învațători din Ucraina, Rusia, Belarus, care au predat limba rusă obligatorie timp de un an. Acesta a fost începutul deznaționalizării provinciilor românești ocupate.
Unele surse indică faptul că, între anii 1948-1960, 196 mii de „moldoveni” au fost recrutați și trimiși la muncă pe șantierele sovietice.
1946 – 1947: Foametea provocată de Stalin. Aproximativ 300.000 de români morți
„Trăim foarte greu, oamenii mor – mănâncă buruiene prin pădure, iar seara, întorcându-se acasă, mor pe drum. A murit aproape o jumătate de sat, iar statului nici că-i pasă…” (raionul Kotovsk).
„La noi foarte mulți au murit de foame și continuă și acum să moară. Oamenii mănâncă cai morți, țistari și alte scârboșenii. Zilnic mor câte 20-30 de oameni… (raionul Dubăsari).
„Oamenii merg legânându-se, ca beți, de foame. În multe sate au rămas casele pustii, pentru că stăpânii lor au murit de foame…” (raionul Sângerei).
„Poporul îndură o foamete chinuitoare, statul nu-și bate capul de asta, oamenii mor în floarea vârstei, dacă au scăpat de moarte pe front, mor acum de foame… zilnic mor câte 5-7 oameni, uneori și mai mulți, cadavrele stau împrăștiate pe drum…” (raionul Tiraspol).
„În satul nostru n-au mai rămas decât 30% din locuitori, iar ceilalți au murit și mor de foame, nici chiar pe front nu și-au pierdut viața atâția oameni…” (raionul Bălți).
„Trăim timpuri grele, încât oamenii mănâncă oameni. Sânt înmormântați câte 50 de oameni pe zi. Te prinde o mare groază – n-avem fărâmă de pâine și oamenii mor ca muștele…” (raionul Orhei).
„Bântuie o foamete de care nu s-a mai văzut. Oamenii mor ca muștele, pe zi ce trece mor tot mai mulți…” (raionul Bujor).
„De mare ce-i foametea, oamenii mănâncă pisici, câini, șoareci, cai și unii pe alții. Zilnic mor de foame 10-15 oameni, nici nu mai este unde să-i înmormântezi. Nu-mi mai ajung puteri să trăiesc așa și mai departe…” (raionul Vulcănești).
Relatări din cartea dlui Valeriu Pasat ” Calvarul. Documentarul deportărilor de pe teritoriul RSS Moldovenești. 1940-1940″, ROSSPEN, 2006, p.157-158
1956: Stramutari de populatie
prin trimiterile la lucrările de desțelenire a stepelor Kazahstanului demarate de Nikita Hrușciov în 1956 si trimiterea prin „detașamentele de komsomoli
1941: Lagăre de concentrare pentru prizonierii militari
Lagăre de concentrare pentru prizonierii militari: Cel mai mare a fost „Spassk nr. 99”, inființat in iulie 1941 pe structura Diviziunii Spassk a „Karlag”-ului NKVD, situat la 45 km de orașul Karaganda, pe teritoriul fostei Uzine de extracție a cuprului „Spassk”. Dintr-un total de 66.160 de prizonieri, 6.740 de prizonieri au fost de naționalitate română. La aceștia se adaugă un numar de peste o mie de prizonieri de alta naționalitate, care au luptat in Armata Română, având probabil cetațenia română la acea vreme (evrei, ucraineni, armeni, „moldoveni”). (Vasile SOARE : Prizonierii militari si civili romani detinuti in lagarele de concentrare staliniste de pe teritoriul regiunii Karaganda, Kazahstan, in perioada 1941-1950)

10 octombrie 2016

Nu fi slugă a doi stăpâni!..

                                                                                   de  Iacob C. Istrati
         Lung e drumul și cotit…, dar mergi pe el Drept, ca să nu te clatine îndoielile și vei ajunge la împlinire… 
       Cineva dintre prietenii mei a accentuet dăunăzi, că: «avem un electorat  slab de fire, care este în stare să înghită orice covrig i se îtinde.»   Nu pot fi cu totul de acord.  O fi o parte şi de aceştia, dar în majoritate electoratul nostru s-a «disholbat», cum zice nenea Andrei Cuşnir din Căzăneşti: - Apoi să ştie ei, acei de sus, că eu nu mai sunt acela de ieri, m-am «disholbat» şi nu numai eu, dar aproape toată lumea din sat. Ştim noi încotro  s-o apucăm. Una e rău: că prin 2004 l-am votat pe Roşca şi ne-a trădat şi acum e cam greu de ales  pe acel, care într-adevăr merită şi nu va trăda interesele naţionale.  Dar,  ajunge cât am dus în cârcă mâncători la… şi tâlhari de toate mâinile (partidele). Vrem un om de- al nostru,  român din talpă, care să ţină cu inima şi sufletul la  naţia asta blestemată a noastră, apoi la ceilalţi…, dar să mai fie şi drept, să-i judece pe toţi cu aceiaşi măsură, fie român, turc ori tătar; bogat ori sărac… Hai, spune şi tu care e mai vrednic? Eu numai pe  unul îl văd, pe Mihai Ghimpu, că el nu doreşte să fie «împărat» ca Lupu şi Dodon, el vrea să fie Preşedintele Reîntregirii Neamului şi Ţării, cum a fost pe timpul, când m-am născut eu, român cu act de naştere românesc, dar care astăzi încă nu are nici o valoare. Nimenea nu mi-l recunoaşte: nici ăştea nici aceea de peste Prut. Şi de ce îmi cer atâtea acte şi…bani pentru a mă recunoaşte cine sunt? Se primeşte, că eu îmi târguiesc cetăţenia, mi-o cumpăr…, dar eu nu am vândut-o la nimeni, nici chiar comuniştilor! Apoi, iată, dacă Ghimpu ne uneşte, atunci scap  de intimidarea proastă de a mi-o răscumpăra. Nu spun, că ceilalţi candidaţi, care tot sunt pentru unire n-ar fi demni să –i votez, dar nu pot pe toţi, numai pe unul… E bună şi Vitalia Pavlicenco, care de mult timp se luptă pentru unire, dar a cam trecut timpul ei. Ce a făcut, fiind în fruntea paartidului său, a făcut foarte bine, dar  e timpul să recunoască, că mai departe trebuie de cedat funcţia altuia mai tânăr… Ar fi bine să cedeze şi să iasă cu cinste din cursa electorală, ca de altfel şi ceilalţi candidaţi… Eu, de exemplu, voi vota pentru Ghimpu -  aceste vorbe le-am auzit de la fostul profesor şcolar şi director de şcoală Andrei Cuşnir, care a  împlinit recent 78 de ani.
         Stau şi mă gândesc  cât de multă dreptate are domul professor?!… Mi se pare, că mai bine  ca dânsul nu spuneam nici eu! Adevărate  şi înţelepte vorbe.    Nu e de ajuns, că electoratul e împărţit  în trei  părţi, dar şi candidaţii noştri de dreapta sunt mai mulţi decât partide…
      Iată cum s-au împărţit alegătorii:
   1.  unionişti de stânga, care plâng după timpurile sovietice şi care vor să renască uniunea sovietică de tip nou cu centru la Moscova.
   2. unionişti de dreapta – acei, care vor să  repare acea mare greşeală din 1940 a sorţii acestui pământ numit azi RM  ca să se întoarcă acasă la cealaltă bucată de Moldovă şi la Ţara întreagă.
   3. statalişti – sunt acei, care  nu vor să–şi piardă portofoliile, vor să menţină statul RM, care a fost întemeiat de regimul comunist în 1940 la fel ca şi republica transnistreană în 1992 şi susţin politica Moscovei referitor la identitatea naţională. Ei susţin teoria naţiunii şi limbii moldoveneşti,  născocită de Kremlin.  Statalismul pentru Moldova înseamnă furt în proporții excepționale și, în consecință, decesul acestei țări.
       Fraţi români! Mă adresez în clipele grele prin care trecem, clipe, la care istoria ne-a condamnat- clipe de luptă pentru reîntregirea neamului, ţării, numită - România. Acest nume a semănat frica, panică în rândurile duşmanilor noştri de veacuri, văzând în noi o forţă de temut şi, torcând ura şi invidia printre noi, acţionând pe toate căile şi prin toate mijloacele să ne slăbească moral şi fizic, umilindu-ne, învrăjbindu-ne pentru a ne dispersa, dezbina, reuşind intr-o oarecare măsură să ne înstrăineze prin schimb de hotare, prin creare de „ţărişoare”şi „limbi”, şi ne-au adus, unde am ajuns acum- în pragul dispariţiei ca etnie, ca ţară...
     Salvarea noastră este în Unire!  Începe etapa finală de luptă pentru realizarea Marii Uniri, lupta pe toate căile şi prin toate metodele posibile nonviolente, întru atingerea acestui sfânt ideal.
       Fraţi români!  Fie ca sfârşitul anului  2016 să intre în istorie ca anul unei cotituri radicale în lupta pentru Reîntregirea Neamului şi Ţării!
       Ştiu, că acum, înaintea alegerilor, când avem în această Românie Mică cele mai multe  partide  din lume, iar candidaţi în scrutinul electoral pentru alegerea Preşedintelui RM  şi mai mulţi, ne frământă cea mai grea întrebare: pe cine să votăm?
        De la un timp a intrat în circulaţie maxima: Tinerii si Diaspora vor salva Neamul şi Ţara.  Acest lucru e adevărat. Dacă tinerii s-au unit, făcând un lucru enorm de mare, necesar pentru promovarea valorilor naţionale, şi se află în avangarda companiei de lămurire în masă a priorităţilor, beneficiilor Unirii cu România, apoi la capitolul Diaspora e  trist.
Doamnelor şi Domnilor! Problema de a uni persoanele plecate peste hotarele RM e foarte serioasă şi necesară la moment ca niciodată. De asta depinde poate soarta de mai departe a poporului nostru. Dar e foarte greu de a uni dar, la moment aş propune să organizăm o Asociaţie Mondială a Dacilor din Basarabia (AMDB) la care să adere toate asociaţiile din Diasporă... Problema e, că asociaţiile noastre de peste hotare sunt în majoritate moldoveniste. Pentru a deveni membru al OMDB propunerea mea este de a schimba numele asociaţiilor. Să se numească fiecare -Asociaţia Dacilor din Basarabia. Acesta e adevărul şi soluţia pentru a ne uni într-o organizaţie mondială. Atunci va dispare teama de numele ROMÂN, şi ne vom putea întruni în Congrese noi singuri, acei din Diaspora,  nu la apelul Guvernului de pe Bâc, dar la o hotărâre a unui Consiliu Mondial al Dacilor, la care să luăm nişte hotărâri serioase pentru a înfăptui reformele pe care le aşteaptă poporul nostru.  Motivaţiile de genul: «nu e numaidecât să schimbăm numele asociaţiei din Asociaţia Moldovenilor din Quebek în Asociaţia Românilor (Dacilor) basarabeni din Quebek, că e una şi aceiaşi: ori a moldovenilor ori a…», după cum gândeşte D-na Ala Mândâcanu nu merge, e timpul a spune lucrurilor pe nume, adevărat, aşa cum tre să fie, să nu facem un joc dublu, (povestea cozorocului…).  Hai, să medităm!  Acest lucru îl putem face pe internet. Să pornim grupul de iniţiativă. Ce ziceţi, D-na Elena Drăgălin,  Alexandru Mursa, Dorin Dusceac, Olga Bâtcă şi alţii?  Suntem datori în faţa istoriei  să facem acest lucru, căci de el depinde soarta acestui frumos meleag al nostru. Pentru aceia, ca la viitoarele alegeri parlamentare  să fie   aleşi deputaţi unionişti de dreapta în majoritate.
       Peste o lună noi trebuie să alegem un Preşedinte corect, devotat cauzei naţionale, principial, consecvent în toate acţiunile şi declaraţiile sale, integru, cu verticalitate etc. Sunt sigur, că, dacă Mihai Ghimpu va deveni Preşedinte al RM, va intra în istorie ca cel mai bun şef de stat pe care l-a avut vre-odată R. Moldova. Mai mult, va fi acel Preşedinte, care va reuşi să realizeze obiectivul unirii R. Moldova cu Patria-mamă – România.
      Iată ce ne spune cunoscutul politician român Mircea Druc: «… la alegeri aș vota pentru un candidat-președinte unionist, verificat în timp și spațiu. Acesta este Mihai Ghimpu.»
         Să cităm una din adresarea D-lui Mihai Ghimpu către electorat: « Frați români, vă spun cu mâna pe inimă că vreau să rămân fără slujbă. Nu am nevoie să fiu președintele R. Moldova, deoarece eu vreau ca această funcție să treacă la București, la Cotroceni. Acolo trebuie să fie președintele tuturor românilor. Cu cât mai repede se va întâmpla asta, cu atât mai bine. Eu voi fi președintele R. Moldova care va pregăti Unirea și cel care o va face. Acesta este proiectul meu electoral. Unirea e ceva firesc, pentru că un popor nu poate fi despărțit de un râu care trece prin inima noastră.»
          Fraţilor, Mihai Ghimpu este un politician cu verticalitate, care a mers consecvent spre realizarea obiectivelor ce şi le-a stabilit încă acum câteva decenii. Dlui este un luptător convins pentru cauza naţională şi a dovedit în toţi aceşti ani, că pentru Domnia sa contează interesul cetăţenilor, al ţării, iar alte interese îi sunt străine. Că are neajunsuri multe şi slăbiciuni, păi orice om le are, dar dacă analizezi activitatea lui de la începuturi până acum, apoi vezi persoana care a învăţat a face politică...şi a jucat rolul de politician mai bine ca alţii, manipulând pe duşmanii unirii cu succes. Nu, nu cred să mă înşel . La noi, românii moldoveni, din veacuri nu s-au trădat fraţii şi părinţii (numai la sovetici, alde Pavlik Morozov şi...). Mihai Ghimpu nu poate trăda idealul fratelui  său Gheorghe Ghimpu, care este şi al nostru ideal- Reântregirea  României.
       Cine este vinovat de faptul, că am ajuns astăzi în halul în care se vede?  Eu cred, că vinoveţi suntem noi, poporul: părinţii noştri şi noi - generaţia anilor 50-70… Da, sunt şi părinţii vinovaţi, dar cea mai mare învinuire o purtăm noi, că am permis acestui sistem corupt al organelor de conducere a statului acesta, poreclit "republica moldova" să umple lumea cu noi, românii basarabeni la început prin deportări forţate (1940-50), apoi prin deportări binevole (comsomolschie stroichi 1960-80), ca mai târziu, după dispariţia imperiului sovietic, să vină la putere un sistem neocomunist, care încetul cu încetul s-a transformat într-un sistem de conducere a hoţilor, chiar a hoţilor în lege, ce au dus populaţia Basarabiei la deportări binevole în toate colţurile lumii! Ei ne-au dus de-acasă! Partidele lui  Voronin, Dodon, Usatâi şi Ko… Pe ei să-i  condamnăm! E timpul să ne luăm ţara înapoi, să-o reântregim, să facem o Românie-Dacia aşa, cum a fost odată pe timpul lui Burebista!