În primăvara anului 1992, prima rafală de
mitralieră la Cocieri-Dubăsari, a produs moartea unor oameni pașnici și începutul
în ceea ce în istorie va rămâne ca Războiul
pentru independența și integritatea Republicii Moldova. Cu acest prilej, an
de an, în ultimul sfert de veac, la 2 martie, românii basarabeni și cei
transnistreni, deopotrivă, comemorează Ziua memoriei, zi
cu flori și cu tristețe și revoltă, pe undeva însă și resemnați, actul de acum
24 de ani, când, sfidând democrația europeană, mercenarii ruși, năimiți de prin
toate colțurile incomensurabilului spațiu exsovietic au năvălit peste Moldova
suverană ca să combată ”fascismul românesc” și să ”salveze” chipurile,
socialismul, în fapt, pentru a restaura fostul imperiu care începuse să scârțâie
grav, din toate încheieturile, ca o corabie putredă, fără perspectivă, care se
scufundă în apele adânci ale oceanului.
Totul a început de la prăbușirea sistemului
socialist mondial și dezmembrarea URSS în 15 state independente. Această situație
a devenit fenomenul principal ce a marcat în istoria umanității sfârșitul
secolului XX. În acest global eveniment
este prinsă și Basarabia, care circa 200 de ani a fost ocupată de imperiul rus și sovietic.
Începând cu anii 1988-1990 în fosta Republică
Sovietică Socialistă Moldovenească se constituie Mișcarea de Eliberare Națională, care luptă pentru libertate, dezrobire
și Unire cu Țara mamă România. În scopul păstrării sistemului sovietic,
rusesc, în R.Moldova și alte regiuni ale URSS, rușii au organizat confruntări
politice și conflicte militare.
În acea perioadă
serviciile de securitate ruse, K.G.B.-ul, au organizat un șir de evenimente
destabilizatoare, au schițat un program de luptă contra R. Moldova. Moscova folosea
forțele sale: nomenclatura de partid, K.G.B.-ul, armata din districtul militar
Odesa, subunitățile de spionaj și contraspionaj ale Armatei a 14-a, acționau
clandestin, pregăteau cadre, executanți. Rusia a început să creeze acele
structuri ilegale, care în 1991 au declanșat conflicte militate și războiul.
Tot atunci s-a creat Consiliul directorilor întreprinderilor mari și a
Complexului militar industrial, condus de Moscova, personal de Președintele Sovietului
Suprem al U.R.S.S., A.I. Lukianov. Bastionul de luptă al românofobiei
dinR.Moldova era declarat la Tiraspol. Activitatea distructivă, de formare a republicilor
separatiste în Transnistria și Găgăuzia au fostrealizate de Igor Smirnov și
adepții ruși de la Moscova, deputații: Travkin, Jirinovski, Ruțkoi, Morozov,
Graciov și, personal, de ex.Președintele URSS Gorbaciov și mai târziu de Elțin.
Așadar, ce a avut
loc în Republica Moldova: Un conflict social? Un conflict armat? Un război
civil? Un război pentru integritatea și independența Republicii Moldova? Din
cercetările efectuate, studiile și documentele analizate constatăm că din 1990 și
până la 5 august 1992, a fost un război
declanșat de Rusia contra Republicii Moldova, un război tactic de tip nou
cu operațiuni militare, ofensive, retrageri, diversiuni, incidente pe toata
linia frontului, de-a lungul Nistrului, începând cu nordul Moldovei: Otaci,
Soroca și terminând cu Talmaza, Ciobruciu, Palanca, localități amplasate de-a
lungul râului Nistru. Pentru Republica Moldova acest război a însemnat apărarea propriei independențe și integrități.
Caracterul și conținutul evenimentelor nu trebuie minimizate. Acesta a fost un
război al Rusiei contra suveranități și, independenței Republicii Moldova, a
fost un război pentru a împiedica unirea
Republicii Moldova cu Româniași stabilirea dominației geopolitice a Rusiei
în aceasta regiune. Acest fapt a fost confirmat de serviciile de contrainformații
moldovenești dar și de oficialitățile rusești de la Moscova.
Rușii și separatiștii
din Transnistria au acționat rapidși consecvent împotriva organelor de drept
ale Republicii Moldova. În august 1990 rușii au organizat un referendum pentru dezmembrarea Moldoveiși
formarea Republicilor autonome la așa numita cerere a minorităților naționale
ruse, ucrainene și găgăuze, iar în septembrie al aceluiași an formează structuri
anticonstituționale, guvern miliție, procuratură, etc., în așa numita
”Republică autonomă socialistă Moldovenească Nistreană”.
Toate organele
legitime de stat ale Republicii Moldova în Transnistriaau fost lichidate cu
ajutorul organizațiilor paramilitare, batalioanelor de cazaci ruși, care au
fost amplasate în toate localitățile de Est ale Republicii. Toate aceste
scenarii erau conduse de la Moscova de A. I. Lukianov, și coordonate cu A. Bolșakov,
I. Smirnov, I. Blohin - șovini rușiși alți mancurți moldoveni autohtoni: Gh.Maracuța,
A.Caraman, M. Kindighelean, Gh.Eremia, V.Voronin, P.Lucinschi, A.Sangheli, V.
Moțpan, I. Roșca, și alții. După rebeliunea din august 1991 A. Lukianov a fost
arestat, apoi eliberat pentru a prelungi scenariul început și lupta subversivă
împotriva Republicii Moldova, iar toate forțele proimperiale ruse au rămas în
Transnistria. Mai mult decât atât, în aceste raioane s-au cuibărit foarte multe
persoane din serviicile secrete ruse, implicate în evenimentele tragicedin
Riga, Vilnius și Kaukaz. O mare parte din lucrătorii K.G.B.-ului sovietic al
Moldovei s-a transferat cu munca operativă la Tiraspol. Activitatea militaro-separatistă
a fost preluată și personal coordonată de cătregeneralul A. Ruțkoi, vicepreședintele
Rusiei. Încercările guvernului Moldovei de a interzice activitatea separatiștilor,
arestarea K.G.B.-iștilor, liderilor separatiști (I. Smirnov, G. Pologov,
Kindighelian, etc.), s-au soldat cu eșec. Grevele „femeilor în colanți” din
Tiraspol, conduse de liderul organizației separatiste de femei, Nina Andreeva,
nu numai că au pricinuit daune economiei Moldovei dar au paralizat activitatea Societăților
comerciale, căilor ferate șistructurilor de stat a guvernului Muravschi.
Separatiștii transnistreni
se pregăteau de război. Un mare rol în pregătirea și declanșarea războiului
împotriva Moldovei l-au jucat mass-media rusă. Toate ziarele Rusiei, în unison,
au îndreptățit agresiunea, au apărat tutela politică rusă. În Republica Moldova
au fost dislocate forțe suplimentare ale armatei ruse, au fost aduse formațiunii
căzăcești de pe Donși Cubani, detașamente speciale înarmate „Alfa”, „Delfin”,
grupe diversioniste coordonate și conduse de statul-major al Armatei a 14-a
ruse. Aceste forțe militare aveau o capacitate de luptă foarte mare. Ele se
pregăteau să lupte nu numai cu Republica Moldova, ci și cu forțele armate ale
României,amenințau că vor ajunge la Prut, Siret și București. Această perioadă
de pregătire se încheie în noiembrie-decembrie 1991, cu diversiuni și operațiuni
de lichidare a poliției moldovenești în Transnistria. S-au dus lupte la
Dubăsari și lapodurile de peste Nistru, unde au fost arestați polițiști și
oameni civili, în conflictele armate mor oameni din ambele tabere. Mai apoi au
urmat operațiunile militare.
La 2 martie 1992,
forțele armate ruse deschid foc asupra populației pașnice la Cocieri, unde au
omorât oameni pașnici, nevinovați. Cu acest eveniment începe războiul cu Transnistria separatistă. Pe
parcursul lunii martie, între forțele de ordine ale R.Moldova și cele
separatist apar conflicte și zone de luptă.
Lupte se duceau
în următoarele localități: Cocieri, Corjova, Roghi, Dubăsari, Griogoriopol, Coșnița,
Doroțcaia, Tighina, Varnița, Copanca, Fârlădeni, Gâsca. Se formează câteva
fronturi de luptă de-a lungul Nistrului. Din partea R.Moldova sunt mobilizați
militari, voluntariși polițiști. Armata Moldovei, organizată în grabă,
amplasează câteva unități de infanterie motorizată și artilerie în direcțiile
strategice: Dubăsari, Coșnița, Doroțcaia și Tighina. Se duc lupte și bătălii la
Cocieri-Dubăsari, unde armata rusă, împreună cu separatiștii dau drumul la tancuri,
care probează pozițiile generalului N.Petrică. Tancurile și pozițiile inamice
sunt nimicite. Pe frontal Coșnița-Doroțcaia se duc lupte pentru apărarea
satelor moldovenești de pe Nistru. Artileria inamică bombardează, în fiecare
zi, localitățile din dreapta Nistrului. Artileriștii armatei moldovenești reacționează
și atacă structurile armatei ruse.
Cele mai mari
incidente militare și conflicte între separatiștii înarmați și forțele de
ordine apar în Tighina, unde periodic se duc lupte de stradă, orașul este împărțit
în câteva sectoare controlate de forțele separatisteși Armata a 14-a rusă, pe
de o parteiar forțele legitime ale Republicii Moldova (poliția, armata),
controlează alte doua sectoare ale orașului Tighina.
Redăm pe scurt câteva
secvențe de luptă din Tighina, unde am participat ca luptător si ofițer cu
misiuni speciale în cadrul Armatei Naționale. Începând din 19 iunie până în 23
iulie 1992 s-au purtat lupte grele pentru a elibera de separatiști și a menține
orașul Tighina în frontierele legitime ale Republicii Moldova. Eram dotați cu pistoale, automate Kalașnikov,
aruncătoare de grenade AG-7, AG-9, aruncătoare de mine și artilerie, inclusive
reactivă, care nu a fost implicată în război. Orașul avea o lungime de circa
15-18 km, amplasat de-a lungul Nistrului, era împărțit în sectoare mari de
luptă, ne strecuram în grupuri mici de câte 3-4 persoane printre străzi și
ulicioare, de la casa la casă, urmăream inamicul, care era impus să se retragă
spre Nistru la Tiraspol. Pentru distrugerea rezistenței inamice foloseam manevre
și incursiuni, eram ajutați de populația băștinașă, inclusiv de ruși, care se
ascundeau de separatiști în apartamentele și în casele lor, îi condamnau pe
separatiști că provoacă un dezastru, o neliniște în oraș, formând o ”ruptură”
între moldoveni și ruși. Noi, militarii, împreună cu polițiștii din Brigada cu
destinație special BPDS mai foloseamblindatele ”Amfibia”, tunuri de mic calibru
sau blindate pe șenile, dotate cu mitraliere. Atacurile erau sprijinite de
mitraliorii moldoveni, luptători curajoși și neînfricați, majoritatea cu armata
făcută la sovietici sau în Afganistan. În două zile de luptă continuă, orașul
practice a fost eliberat de separatiști, însă rușii, simțind înfrângerea
totală, nu s-au potolit, au băgat tancurile regimentului motorizat al Armatei a
14-a ruse, dislocate în Tiraspol. Bateriile noastre antitanc nu au rezistat
atacurilor tancurilor inamice și au cedat. Ajutorul cerut, nu a venit.
Batalionul colonelului rus L.Karasiov, care a luptat sub tricolor, de partea
Republicii Moldova, a fost decimat de tancurile generalului Lebedi. Lângă
cetate au fost distruse încă câteva puncte de rezistență a moldovenilor, în
această luptă am pierdut circa 100 de combatanți, morți și răniți.
Cadrele de
comandă, ostașii noștri, dând dovadă de eroism și devotament față de tânărul
stat suveran, Republica Moldova, au luptat, pe viață și pe moarte, cu separatiștii
transnistreni, cu tancurile și blindatele Armatei a 14-a ruse. Orașul Tighina a
devenit portdrapelul cinstei și onoarei militare a militarilor, voluntarilor și
poliției moldovenești. Luptele au fost sângeroase, în acele moment parcă viața
nu mai conta, mergeai înainte la atac, de parcă erai într-un exercițiu sau
misiune. Ziarul american „Times”
relata că în oraș „plutește miros de
cadavre.Moldovenii au luptat precum cecenii, pentru fiecare casă, stradă,
cartier”. Separatiștii și cazacii, chiar fiind ajutați în lupte de forțe
solide ale armatei ruse, n-au reușit sa-i scoată pe curajoșii luptători
moldoveni din orașșidin a „doua cetate a Tighinei” - Secția de Poliție din
centrul orașului. Nici localitatea nu a fost cedată de polițiștii și combatanții
moldoveni, orașul, iarăși fiind împărțit în două părți, unde cea mai mare parte
era controlată de forțele republicane.
Peste aproape 2
luni acești bravi luptători au fost constrânși să depună armele și să
părăsească pozițiile de luptă prin rușinoasa Convenție de încetare a focului
„Elțin-Snegur”, semnată la 21 iulie 1992, la Moscova. Știau oare luptătorii că
Președintele,Mircea Snegur, va ceda, pentru totdeauna, acest oraș istoric,
strategic și valoros centru economic al R.Moldova din partea dreaptă a
Nistrului, separatiștilor tiraspoleni, care înființaseră un stat nelegitim pe
partea stângă a Nistrului? Cu siguranță, nu! Decizia a venit ca un cutremur, ca
un trăsnet, ruinând total buna credință a ostașilor în loialitatea
conducătorilor de vârf. Militarii și voluntarii știau că limba, istoria și pământul-sunt cei trei stâlpi pe care se ține neamul.
Acesta era prețul sângelui lor și, iată că, printr-o semnătură a conducătorului
de stat, le pierduseră pe toate trei. Ce rușine din partea lui Mircea Ianovici
Snegur. Și astăzi suferim din cauză trădării în interesul Rusiei. La Chișinău,
Bălți, Bender și Tiraspol continuă protestele și incidentele separatiștilor, cu
acțiuni antiromânești, antiunioniste.
Înfrângerea
Republicii Moldova nu a venit numai de la factorii externi, din Rusia. În toate
aceste evenimente de război, o contribuție negativă ar avea și conducerea
Moldovei, care nu a știut să evite războiul, să demareze acțiuni diplomatice ci
țările europene, cu Rusia, să colaboreze cu clasa politică și cu Executivul
României.
Fostul Președinte
al Republicii Moldova, Mircea Snegur, legat ombilical de Moscova, ca fost lucrător al ”partidului comunist”, a cedat, pas cu pas, idealurile unionisteși
euroatlantice, semnând zeci de documente economice și militare (secrete) cu
Federația Rusă, inclusiv, controversatul Protocol de constituire a C.S.I., 21
decembrie 1991, limitând, sub presiunea Rusiei, colaborarea cu România, țările
europene și SUA.
Mircea Snegur, secondat de clasa politică și
de comisiile de conciliere din care făceau parte foști ”secretari de partid ai
comitetului central comunist”, și mă refer la deputații și conducătorii de vârf
ai Moldovei: Petru Lucinschi, Andrei Sangheli, Vladimir Voronin, D.Moțpanși alții,
cunoscuți simpatizanți de partea rusofilă nu au dorit să propună și să rezolve
în interes național soluții eficiente prin care să ajungă la o victorie
politică asupra separatiștilor transnistreni. Mai mult decât atât, comandantul
suprem al Forțelor Armate ale Republicii, „generalul” Mircea Snegur, cunoscând
din timp, de la serviciile speciale ale Securității și Ministerului de Interne,
suficiente și alarmante date privind înființarea armatei separatiste, mișcarea și
redislocarea pe poziții strategice a unităților militare ale Armatei a 14-a
ruse, nu a luat nici cele mai elementare măsuri operative pentru formarea
Armatei Naționale sau a trupelor de carabinieri, nu mai spun de întărirea și
dotarea cu armament a poliției, a celorlalte forțe ale Ministerului de
Interne(structurilor militare și de carabinieri) s-au luat mult mai târziu,
după începerea acțiunilor militare.
Conducătorii noștri, fiind surprinși în condiții
de inferioritate numerică, armata la
început, nu auștiut cum să câștige timpul necesar pentru constituirea unităților
de luptă, pentru înzestrarea forțelor militare și de poliție cu armament și
muniție. Zeci de cereri și rapoarte au fost înaintate de combatanții de pe
front.Și toate s-au izbitde refuzul autorităților moldovenești care spuneau că
este lipsa dearmament și muniție în depozitele armatei, lucru total
neadevărat.Abia după protestele luptătorilor de pe front, care au ieșit depe pozițiile
de luptă și au cerut demisia Președintelui și miniștrilor de resort,conducerea republicii
s-a ”datpeste cap”și imediat a găsit în depozitele militare tehnicăde războiși
armament cât să înarmeze nu un batalion desoldați, ci câteva divizii. Evident, a găsit acesta armament suficient de
târziu cât să se piardă războiul.
Pe front apăreau și fenomene ieșite din comun.
Unii ostași cereau Unirea cu România și de comun acord să luptăm împotriva
inamicului rus. Alții cereau înarmarea totală a populației și lupta împotriva
separatismului, dar nu împotriva Rusiei. Erau și indivizi, care în semn de
protest față de comandanții ruși, numiți de minister, care conduceau unitățile
moldovenești, dezertau de pe front. Toate acestea erau raportate Comandantului Suprem
al Armatei. La întâlnirile private pe care le-am avut cu Domnia Sa, Președintele
Mircea Snegur, despre formarea ”unei structuri de informație și contrainformație
național” în cadrul Armatei sau despre unirea R.Moldova cu România, întotdeauna
mă apostrofa, că nu sunt bani, sau nu este cazul de unire, mai binesă fim
singuri, de parcă se vedea un Președinte veșnic al R.Moldova.
Comandantul suprem, Mircea Snegur, secondat și
de șeful Statului Major al Forțelor Armatereunite, generalul Pavel Creangă,
desigur, încă din aprilie-mai 1992, au folosit „cu succes”tactica de apărare
„în tranșee”, numită și „războiul pozițional”,ceea ce a avut darul să-i
demoralizeze pe comandanți și pe combatanțide la bun început, fiind spulberată orice
idee de victorieasupra inamicului. Ca într-un război de tip nou, în
continuarea„viziunii” strategice a comandantului suprem, Statul Major nu a
asigurat conducerea și coordonarea punctelorde comandă de pe fronturi, nu a
elaborat nici un document specificoperațiunilor militare, nu a condus nici o acțiune
ofensivă împotrivainamicului. Pe scurt, pe întreg parcursul războiului, nu a
existat nici opolitică militară coerentă.Și
încă un exemplu de incompetență și trădare națională. Conducerea Republicii
Moldova (Președintele Mircea Snegur, primul ministru, Andrei Sangheli,
deputatul, șef de comisie Petru Lucinschi) a cedat aparent în fața unei
minorități naționale de 100.000 de găgăuzi, acordând autonomie. Decizia care
contravenea intereselor Moldovei, a fost luată la insistențele liderilor
găgăuzi și a separatiștilor din Transnistria, făcându-se, conștient, jocul
Moscovei.
Pe 23 decembrie 1994, Parlamentul Republicii
Moldova a adoptat Legea organic privind
statutul juridic special al Găgăuziei. Acel document a fost promulgat de
Președintele Snegur la 13 ianuarie 1995, Și aceasta după ce, în octombrie 1990,
el promisese că, atât timp, cât va fi președinte al republicii, nu va permite
fărâmițarea statului moldovenesc în structurile incompatibile cu un stat
independent și suveran.
Revenind la tema războiului, concluzionăm: acest război,
declanșat de Rusia împotriva Moldovei, a dus la multe jertfe: circa 500 morți,
pierduți fără veste, torturați, chinuiți sau căzuți pe câmpul de luptă; circa
2.000 oameni răniți în lupte, și bolnavi, care au decedat după război. Consecințele
acestui război sunt foarte drastice. Republica Moldova, cu concursul conducerii
din acea vreme, a pierdut acest război cu Rusia, pricinuindu-ne o daună
economică de peste 40 de miliarde ruble (aprox. 4 miliarde dolari S.U.A.).
Republica Moldova a pierdut Transnistria, cu o
suprafață de 42 mii kmpătrați, cu o populație de 700.000 oameniși orașele
Tiraspol, Dubăsari, Râbnița, Camenca și Slobozia, iar pe partea dreapta a
Nistrului, Rusia a mai negociat de la M.Snegur orașul Tighina, terenurile
agricole din împrejurimea orașului și localitățile nistrene Gâsca, Copanca, Chițcani,
Merinești.
Astazi separatiștii Transnistrieni duc aceeași
politică agresivă, conflictuală, încalcă dreptul moldovenilor de a vorbi limba
maternă, își bat joc de tricolor, de alfabetul latin, de cultura și tradițiile
poporului nostru. Până în prezent peste 10.000 de moldoveni, originari din
Transnistria, au fost concediați, rămân fără locuri de muncă, peste 2.800 de
refugiați nu pot să se reîntoarcă la locul de trai, casele lor fiind distruse,
ocupate de venetici, ruși, cazaci și gardiști din armata separatistă, de
elemente rusofone scăpate din închisorile Rusiei și trimise în Transnistria. Se
aplică o politică de strămutare a moldovenilor din locurile de baștină, impuse și
economic.
Rusia și astăzi
continuă o politică agresivă și umilitoare față de R.Moldova. Guvernele
Moldovei sunt conduse de oameni corupți, oameni politici, coordonați de
Moscova, cu afaceri murdare și dezinteres național față de băștinașii
moldoveni. Instituțiile statului, parlamentul, Justiția și băncile(inclusive
băncile de stat) se află în mâna rețelelor mafiote și oligarhilor, care au
destabilizat economia și valuta națională. Bogații (oligarhii) s-au izolat de
popor, salariile muncitorilor sunt mici, pensiile și mai mici. Marionetele de
la Moscova și serviciile secrete ruse, prin împuterniciții partidelor politice:
socialiștilor (Igor Dodon), comuniștilor (V.Voronin), ”Partidul nostru” (Renato
Usatâi), împreună cu mancurții moldoveni, destabilizează situația politică, fac
demonstrații și proteste, mențin populația într-o revolt, ură, dezordine și
sărăcie. Astfel mediul social în care fierbe și există societatea și omul
societății moldovenești, poate fi comparat cu o catastrofă umanitară.
Deci criza
economic și social prezentă în societatea basarabeană va exista până când nu va
fi remodelată mentalitatea clasei politice și a acelor persoane ce guvernează țara.
Nici un miracol nu va putea salva situația critic a acestui stat și popor până
când la putere vor exista oameni și funcționari publici cu o mentalitate
coruptă, necinstită și incompetent.
Întorcându-ne la
evenimentele războiului ruso-moldav din 1992, constatăm cu tristețe că sute de polițiști,
carabinieri, combatanți, voluntari, ostași și ofițeri: Mihai Moraru, Mihai
Arnăut, Ion Fulga, Sergiu Andreev, Dumitru Roman, Alexandru Babinski, Vasile
Beregoi, Tudor Brădescu, Valeriu Briceag, Tudor Buga, Pavel Buruiana, Ion
Grecu, Valentin Slobozenko, Nicolae Țurcanu, Ion Usinevici, Anatol Tataru, Oleg
Ungureanu, Gheorghe Cașu și mulți alții, au căzut pe câmpul de luptă, și-au dat
viața pentru independența și integritatea Republicii Moldova. Poporul și
conducerea Moldoveitrebuie să se mândrească cu eroii săi. Ei au murit pentru, limbă, tricolor, libertatea patrieiși o viață mai
bună.
Ziua Memoriei celor căzuți în lupte, care se
comemorează în fiecare an la 2 martie, era necesară, și bine că este.Măcar avem
sentimentul că nuvor fi uitați definitiv eroii care și-au dat viața pentru
independențațării. Totodată, ziua aceasta ne vaaminti mereu că independența șilibertatea
costă. Pentru că războiuldin Transnistria, așa cum amspus-o, a fost unul de
apărare ademnității noastre naționale, unrăzboi al tuturor românilor basarabeni
împotriva ocupantului rus, poate, cu excepțiapoliticienilor.
Rănile războiului, oricât le-ar
vindeca ”doftoriile” sau uitarea,
ele, totuși, nu au termen de prescripție. Mai ales cele care trec prin
suflete... Odată săvârșite, ele dor zeci și sute de ani și nu se trec nici după
trecerea la cele veșnice a celor pătimiți de războaie. Așa se face că Basarabia întreagărămâne a fi o rană imensa, care nicidecum nu-și poate afla alinarea. Iar
cele mai sfâșietoare strigăte ale ei sunt mamele
și copiii…
Astăzi, anume ei, copiii noștri din școlile
românești transnistrene, se vădesc a fi rănile, inconștiente poate, dar pe
deplin motivate în dragostea lor îndârjită pentru limba, scrisul și istoria românească. Împreună cu părinții și
pedagogii lor fideli, ei sunt acum falanga răsăriteană a conștiinței naționale românești,
pentru că nici pe o clipă nu și-au părăsit pozițiile de luptă și, prin aceasta,
ei sunt eroii adevărați ai zilelor noastre. Liceul „Lucian Blaga” din Tiraspol, Liceul „Ștefan cel Mare și
Sfânt” din Grigoriopol,Liceul „Evrika” din Râbnița, Liceul „Alexandru cel Bun”
Din Tighina, Liceul „Mihai Eminescu” din Dubăsari, Școala-internat din Tighina,
Gimnaziul din Corjova și Gimnaziul din satul Roghi, în frunte cu profesorul lor
neînfricat, directorul Liceului din Tiraspol, Ion Iovcev, spală astăzi rușinea
tuturor umilințelor noastre, însă mai așteaptă răbdători să le vină Țara în
ajutor.
Se fac și
astăzi presiuni asupra românilor moldoveni din Transnistria- unii sunt maltratați
fizic, alții psihic, iar școlile românești sunt împrejmuite cu garduri înalte
de sârmă ghimpată, de parcă sunt niște ghetouri. Toate aceste acte de tortură medievală ale
mizerabililor de barbari se întâmplă sub coasta Europei în plin secol XXI!
Și doar
pentru faptul că nu renunță de a fi români, de a vorbi românește și de a-și iubi
în continuare neputincioasa lor Mamă!
Incredibil,
dar adevărat!
Colonel
(r) conf.univ. dr. Anatol Munteanu
Membru al
Academiei Oamenilor de Știință din România
15
februarie 2016