Primul val de deportări a început în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941
(ora 2.30) și a cuprins teritoriile anexate de URSS de la România în
iunie 1940. Urmau să fie ridicate 32.423 persoane, dintre care 6.250 să
fie arestate, iar restul 26.173 de persoane – deportate (inclusiv 5.033
persoane arestate și 14.542 persoane deportate din RSS Moldovenească).
De obicei, o echipă
formată din doi-trei militari înarmați și un lucrător al securității
(NKVD) bătea la geamul casei, în plină noapte, luînd prin surprindere
gospodarii. Într-un sfert de oră să fiți gata!, acesta era ordinul care
li se dădea oamenilor cuprinși în spaimă de cele întîmplate,
neînțelegînd unde merg și de ce. Deseori, printre cei care veneau să
ridice oamenii se găsea și binevoitorul sau binefăcătorul care a
denunțat familia și, astfel, ajuta NKVD-ul să depisteze elementele
periculoase.
Deportaților le era
permis să ia cîte 10 kg de fiecare persoană, numai că, de multe ori, tot
ce era mai de preț sau mai util în bagajele celor deportați le
împărțeau între ei cei care i-au ridicat în miez de noapte. Îndată, erau
urcați în camioane sau chiar – în unele sate – în căruțe, fiind duși
pînă la gara de trenuri.
În stațiile de cale
ferată, membrii fiecărei familii erau separați în felul următor: capii
de familii într-o parte, tinerii peste 18 ani în altă parte, iar femeile
cu copii mici și bătrînii – aparte. A urmat îmbarcarea în vagoanele de
marfă, cîte 70-100 persoane, fără apă și hrană.
Pe vagoane scria: Tren
cu muncitori români care au fugit din România, de sub jugul boierilor,
ca să vină în raiul sovietic. Ieșiți-le în cale cu flori! sau Emigranți
voluntari.
În
Basarabia, 90 vagoane au pornit din stația Taraclia, 44 vagoane – din
stația Basarabeasca, 44 vagoane – din stația Căușeni, 48 vagoane – din
stația Tighina, 187 vagoane – din stația Chișinău, 48 vagoane – din
stația Ungheni, 83 vagoane – din stația Ocnița, 133 vagoane – din stația
Bălți, 73 vagoane – din stația Florești, 40 vagoane – din stația
Rîbnița, 38 vagoane – din stația Bolgrad, 103 vagoane – din stația
Arțiz, 340 vagoane – din stația Cernăuți.
Drumul spre punctele de
destinație a durat vreo două-trei săptămîni. Condițiile erau
îngrozitoare. În plină vară, ei duceau lipsă de apă potabilă, fiecăruia
revenindu-i doar cîte 200 grame de apă pe zi, iar de mîncare li se dădea
doar pește sărat. La fiecare oprire a trenului, în cîmp se aruncau
cadavre, care, fie că erau îngropate sumar, fie că erau lăsate ca hrană
animalelor. Pe parcursul drumului, deportaților nu le-a fost acordată
nici o asistență sau consultație medicală. Astfel, în vagoanele murdare
și fără asigurarea celor mai elementare condiții sanitare s-au răspîndit
diverse boli infecțioase și mulți suferinzi au decedat din această
cauză. La unele gări feroviare, cîtorva persoane li se permitea să iasă
pentru cîteva minute afară, la aer curat. Cineva era trimis după apă
potabilă. În cazul tentativelor de evadare, imediat se dădea ordinul de
împușcare, astfel că nu era nicio posibilitate reală de a scăpa din acel
tren al morții.
Contingentul deportat era
distribuit în felul următor: capul familiei, arestat, era izolat de
soție și copii și dus în lagărul de muncă forțată, în GULAG. Ceilalți membri ai familiei erau trimiși în Siberia sau Kazahstan.
Cei deportați în Siberia
sau Kazahstan, de la copil la bătrîn, erau repartizați la muncă în
întreprinderile industriei silvice, în sovhozuri și în cooperative
meșteșugărești. Pentru munca depusă nu erau remunerați echitabil, ci li
se achita doar un minimum necesar pentru trai.
Dintr-un raport
fragmentar al GULAG-ului din lunile septembrie-octombrie 1941 aflăm că,
în toamna acelui an, deportații din RSSM au fost amplasați în RSS Kazahă
(9.954 persoane), RASS Komi (352), regiunile Omsk (6.085), Novosibirsk
(5.787) și Krasnoiarsk (470). În Kazahstan, deportații din RSSM se aflau
în regiunile Aktiubinsk (6.195 persoane), Kîzîl-Ordînsk (1.024) și
Kazahstanul de Sud (2.735), iar în regiunea Omsk erau dispersați în 41
de raioane.
Estimarea numărului de victime
Numărul celor deportați se
ridică la peste 22.000 de persoane. După alte surse, numărul
deportaților ar fi fost de 24.360, sau chiar de 30.000 de persoane.
12-13
iunie 1941: Deportari (Date de arhivă prezentate de Vasile SOARE în
lucrarea „PREZENȚA ROMÂNILOR ÎN KAZAHSTAN – ISTORIE ȘI DESTIN”
Potrivit datelor de arhivă, în acea noapte, din Basarabia și nordul Bucovinei au fost ridicate de la casele lor 29.839 de persoane, dintre care 5479 au fost arestate („membri ai organizațiilor contrarevoluționare și alte elemente antisovietice”) și 24.360 au fost deportate.
Din acest total, doar din RSS Moldovenească au fost ridicate 18.392
persoane – 4507 „capi de familie” arestați (4342 din considerente
politice și 165 cu dosare penale) și 13.885 persoane deportate.Potrivit datelor de arhivă, în acea noapte, din Basarabia și nordul Bucovinei au fost ridicate de la casele lor 29.839 de persoane, dintre care 5479 au fost arestate („membri ai organizațiilor contrarevoluționare și alte elemente antisovietice”) și 24.360 au fost deportate.
În gările de unde au fost transportați, cei arestați au fost separați de familii și încărcați în eșaloane speciale. Ulterior, ajunși în lagăre, aceștia au fost supuși unor represiuni dure, mulți fiind condamnați la pedeapsa capitală pentru „activitate antisovietică”.
Deportarea din Basarabia și Bucovina s-a făcut cu vagoane de vite în Siberia și Kazahstan (pentru Chișinău au fost repartizate 1315 vagoane, iar pentru Cernăuți 340 vagoane).
Un raport din octombrie 1941 arată că în GULAG, la acea dată, „din RSS Moldovenească se află 22.648 de persoane, în colonii din RSS Kazahă (9954 pers.), RASS Komi (352), regiunile Omsk (6085 persoane, dispersate în 41 de raioane), Novosibirsk (5787) și Krasnoiarsk (470)”.
Românii deportați din Bucovina au fost incluși în statistică ca provenind din regiunile din vestul Ucrainei.
În Kazahstan, deportații români basarabeni au fost repartizați în colonii din regiunile Aktubinsk (6195), Kzâl-Orda (1024) și Kazahstanul de Sud (2735).
6-7 iulie 1949: Alte deportari
(operațiune denumită conspirativ
„IUG”/Sud), s-a făcut în urma Hotărârii Biroului Politic al CC al PC al
URSS Nr. 1290-467cc din 6 aprilie 1949 „Cu privire la deportarea de pe
teritoriul RSS Moldovenească a chiaburilor, foștilor moșieri, marilor
comercianți, complicilor ocupanților germani, persoanelor care au
colaborat cu organele poliției germane și românești, a membrilor
partidelor politice, a gardiștilor albi, membrilor sectelor ilegale, cât
și a familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus”.
Hotărârea, care prevedea „deportarea în
Kazahstan, Asia Centrală și Siberia a 11.280 de familii cu 40.850 de
oameni”, era însoțită de un act adițional în care se specifica decizia
Guvernului Sovietic ca „deportarea categoriilor menționate să se facă pe
vecie”, operațiunea să înceapă pe 6 iulie 1949, ora 02,00, și să se
încheie pe 7 iulie 1949, ora 20,00.
Documente de arhiva indică participarea
la desfășurarea acestei operațiuni a 4.496 de „lucrători operativi” ai
Ministerului Securității de Stat al URSS, inclusiv aduși din alte
republici, 13.774 ofițeri și soldați și a 4.705 activiști de partid din
Moldova.
Au fost mobilizate 4069 autovehicule
pentru asigurarea transportului intern a celor ce au fost ridicați și au
fost pregătite 30 de eșaloane, respectiv, 1573 de vagoane de vite în
care românii basarabeni deportați au fost transportați în Siberia
(Ținutul Altai, regiunile Kurgan, Tiumeni și Tomsk) și RSS Kazahă
(regiunile Aktubinsk, Kazahstanul de Sud și Jambul).
In fapt, au fost deportate 11.293 de
familii – 35.796 persoane, din care 9864 bărbați, 14.033 femei și 11.889
copii. 7620 de familii au fost considerate „chiaburi”, iar celelalte
acuzate de „colaborare cu fasciștii”, de „apartenență la partidele
burgheze românești sau la secte religioase ilegale”.
De notat că acestor „deportați pe vecie” li s-au confiscat averile și li s-a interzis să-și ia cu ei bunuri materiale.
1 aprilie 1951: Deportari
Operațiunea s-a numit conspirativ
„SEVER”/Nord și a fost pusă în aplicare în baza aceleiași Hotărâri a
Consiliului de Miniștri al URSS Nr. 1290-467cc din 6 aprilie 1949 și
Hotărârii Consiliului de Miniștri al URSS nr. 667-339cc din 3 martie
1951, care prevedea „deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească a
membrilor sectei ilegale antisovietice a iehoviștilor și membrilor
familiilor acestora, în total 5917 persoane”.
Acțiunea a început la ora 04,00 și s-a
încheiat la ora 20,00 în aceeași zi. Au fost arestate și deportate în
Siberia (reg.Kurgan) 723 de familii, respectiv, 2617 persoane (808
bărbați, 967 femei și 842 copii), în special acuzate de apartenență la
secta religioasă „Martorii lui Iehova”.
La această operațiune au participat 546
de „lucrători operativi” ai Securității, 1127 ofițeri și soldați din
Ministerul Securității, 275 ofițeri și soldați de miliție și 750 de
persoane din cadrul organelor sovietice de partid din Moldova.
Deportarea s-a făcut în două eșaloane, cu vagoanele care au ajuns la
destinație la 13-14 aprilie 1951. Pe drum s-au născut câțiva copii și au
murit câteva persoane bolnave.
1951: Deportari
Un proiect „strict secret” de Hotărâre a
Președintelui Consiliului de Miniștri al URSS „Cu privire la
strămutarea suplimentară de pe teritoriul RSS Moldovenească a
chiaburilor, adepților sectelor ilegale ale iehoviștilor,
inocentiștilor, arhangheliștilor, sâmbotiștilor, cincizeciștilor
adventist-reformiștilor și membrilor lor de familie” prevedea deportarea
a 5917 de persoane în aprilie 1953 în regiunea Kurgan din Siberia și
RSS Kazahă, în conformitate cu Hotărârile Consiliului de Miniștri al
URSS nr.1290-467cc din 6 aprilie 1949 și nr.667-339cc din 3 martie 1951.
In jur de 550.000 romani deportati intre 28 iunie 1940 și 1948
1940: Recrutările forțate pentru muncă în URSS
1940: Recrutările forțate pentru muncă în URSS
Prin Hotărârea nr. 39 din 9 august 1940,
Consiliul Economic al Guvernuluii URSS a dispus „recrutarea în
localitățile rurale ale Basarabiei a 20 de mii de muncitori”, iar la 28
august 1940 conducerii Chișinăului I s-au cerut „recrutări suplimentare
în județele RSS Moldovenești”.
Rezultatul-până la 29 noiembrie 1940,
din Basarabia organele sovietice au recrutat și trimis în diverse
regiuni industriale ale URSS, inclusiv în Kazahstan, în bazinul
carbonifer Karaganda, cca.56 mii de persoane de origine română. În locul
lor, au fost aduși în Basarabia 13 mii de ofițeri NKVD și de armată,
învațători din Ucraina, Rusia, Belarus, care au predat limba rusă
obligatorie timp de un an. Acesta a fost începutul deznaționalizării
provinciilor românești ocupate.
Unele surse indică faptul că, între anii
1948-1960, 196 mii de „moldoveni” au fost recrutați și trimiși la muncă
pe șantierele sovietice.
1946 – 1947: Foametea provocată de Stalin. Aproximativ 300.000 de români morți
„Trăim foarte greu, oamenii mor –
mănâncă buruiene prin pădure, iar seara, întorcându-se acasă, mor pe
drum. A murit aproape o jumătate de sat, iar statului nici că-i pasă…”
(raionul Kotovsk).
„La noi foarte mulți au murit de foame
și continuă și acum să moară. Oamenii mănâncă cai morți, țistari și alte
scârboșenii. Zilnic mor câte 20-30 de oameni… (raionul Dubăsari).
„Oamenii merg legânându-se, ca beți, de
foame. În multe sate au rămas casele pustii, pentru că stăpânii lor au
murit de foame…” (raionul Sângerei).
„Poporul îndură o foamete chinuitoare,
statul nu-și bate capul de asta, oamenii mor în floarea vârstei, dacă au
scăpat de moarte pe front, mor acum de foame… zilnic mor câte 5-7
oameni, uneori și mai mulți, cadavrele stau împrăștiate pe drum…”
(raionul Tiraspol).
„În satul nostru n-au mai rămas decât
30% din locuitori, iar ceilalți au murit și mor de foame, nici chiar pe
front nu și-au pierdut viața atâția oameni…” (raionul Bălți).
„Trăim timpuri grele, încât oamenii
mănâncă oameni. Sânt înmormântați câte 50 de oameni pe zi. Te prinde o
mare groază – n-avem fărâmă de pâine și oamenii mor ca muștele…”
(raionul Orhei).
„Bântuie o foamete de care nu s-a mai văzut. Oamenii mor ca muștele, pe zi ce trece mor tot mai mulți…” (raionul Bujor).
„De mare ce-i foametea, oamenii mănâncă
pisici, câini, șoareci, cai și unii pe alții. Zilnic mor de foame 10-15
oameni, nici nu mai este unde să-i înmormântezi. Nu-mi mai ajung puteri
să trăiesc așa și mai departe…” (raionul Vulcănești).
Relatări din cartea dlui Valeriu Pasat ” Calvarul. Documentarul deportărilor de pe teritoriul RSS Moldovenești. 1940-1940″, ROSSPEN, 2006, p.157-158
1956: Stramutari de populatie
prin trimiterile la lucrările de
desțelenire a stepelor Kazahstanului demarate de Nikita Hrușciov în 1956
si trimiterea prin „detașamentele de komsomoli
1941: Lagăre de concentrare pentru prizonierii militari
Lagăre de concentrare pentru prizonierii
militari: Cel mai mare a fost „Spassk nr. 99”, inființat in iulie 1941
pe structura Diviziunii Spassk a „Karlag”-ului NKVD, situat la 45 km de
orașul Karaganda, pe teritoriul fostei Uzine de extracție a cuprului
„Spassk”. Dintr-un total de 66.160 de prizonieri, 6.740 de prizonieri au
fost de naționalitate română. La aceștia se adaugă un numar de peste o
mie de prizonieri de alta naționalitate, care au luptat in Armata
Română, având probabil cetațenia română la acea vreme (evrei, ucraineni,
armeni, „moldoveni”). (Vasile SOARE : Prizonierii militari si civili
romani detinuti in lagarele de concentrare staliniste de pe teritoriul
regiunii Karaganda, Kazahstan, in perioada 1941-1950)