O veste minunată! Generalul Ion Costaș candidează la preșidenția României Mari!... Va începe la toamnă cu preșidenția Basarabiei, a Republicii Moldova!

 Așadar la toamnă, la sfârșit de octombrie, în Basarabia se vor ține alegeri prezidențiale, după o formulă nouă, cea corectă și firească: viitorul președinte va fi ales prin votul alegătorilor, al cetățenilor, nu prin votul partidelor, a o sută de politicieni, fie ei și parlamentari! Cu siguranță, parlamentarii de la Chișinău nu-s niște neica nimeni ca parlamentarii din actuala legislatură dâmbovițeană! Dar totuși! Oricât ar fi de buni, de dedicați binelui comunitar, național, ei nu sunt decât o sută unu, mari și lați! În cel mai rău caz, din cei o sută mai ușor găsești câteva zeci care să fie mai ușor de manipulat, de păcălit, de cumpărat decât câteva milioane de basarabeni!

Important este ca bravii noștri frați de peste Prut să aibă pe cine alege! Să aibă pe buletinele de vot o listă de candidați, nu glumă! Nu un alde Ponta, Johanis, Macovei, Udrea și celelalte fantoșe care au defilat pe scena bucureșteană în 2014!...

Cât am înțeles eu, frații noștri basarabeni vor avea însă din ce alege și culege! Nu vor trăi drama de a fi nevoiți să aleagă răul cel mai mic!...

Cât îi cunosc eu de aici, din București, pe câțiva posibili candidați deja anunțați, sunt toți oameni serioși, cărora le-ar sta bine și în biroul „oval” de la Cotroceni! Mult mai bine decât celor care l-au făcut de poveste după 1990...

Însă dintre toți acești onorabili candidați de la Chișinău, pentru mine, se detașează net cel pe care-l cunosc cel mai bine: generalul ION COSTAȘ!

Mai înainte de orice aș vrea să se confirme zvonul ajuns la București că sunt câteva entități politice de prima mână care l-au invitat de domnul general să candideze, oferindu-i sprijinul politic și logistic necesar. La aflarea acestui zvon m-am grăbit să-i scriu domnului general și să adaug și eu ce am putut pe lista argumentelor care pledează pentru acceptarea candidaturii! Mă rog la Dumnezeu ca numele generalului ION COSTAȘ să figureze pe lista candidaților. Domnule general ION COSTAȘ, sublocotenentul Ion Coja vă ordonă să candidați!...

Cât privește argumentele pe care le-am invocat către domnul general, acestea sunt argumente cu care mă voi adresa la vremea potrivită alegătorilor basarabeni!

Până atunci le fac cunoscut românașilor de pretutindeni vestea minunată că la toamnă sunt mari șanse ca românii – deocamdată cei din Basarabia, să-și aleagă președinte un român, un român de ispravă, așa cum la București nu ne-am învrednicit să alegem. Din patru președinți post-decembriști niciunul nu a fost român, nici unul nu a fost mai de Doamne, ajută! Niște răi și niște fameni!

Fraților! Se sparge ghinionul și vraja se rupe! Ieșim de sub blestem prin alegerea lui ION COSTAȘ! Dă, Doamne!

Ion Coja

„Lașitate, incompetență sau trădare?” – Reflexii asupra aniversării celor 98 de ani de la Unirea Basarabiei cu România la Parlamentul României (dr. Robert Stănciugel)

Trentino – Tirolul de Sud – este una din cele 5 regiuni cu statut autonom din Italia și se află în partea de nord, la granița cu Austria.

În anul 1919, prin Tratatul de Pace de la Saint-Germain, regiunea Tirolul de Sud este anexată definitiv de Italia.

De la acea dată până în prezent, Austria a avut și are un departament guvernamental care se ocupă special de revenirea acestei regiuni la patria-mamă!

După sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial în Europa, Germania a fost divizată în patru zone de ocupație. Vechea capitală a Germaniei, Berlinul, ca sediu al Comisiei Aliate de Control, a fost împărțită în patru zone de ocupație corespunzătoare. Deși, la început, intențiile puterilor învingătoare erau de a guverna împreună Germania în granițele stabilite în anul 1947, izbucnirea Războiului Rece a făcut ca zonele de ocupație franceză, britanică și americană să fie unite în Republica Federală Germania, în 1949. Ca ripostă, în zona de ocupație sovietică a Berlinului avea să fie proclamată, în același an, Republica Democrată Germania, cu capitala în Berlinul Răsăritean.

Republica Federală Germania, de la apariția ei și până la căderea Zidului Berlinului, a avut un departament guvernamental care avea ca scop crearea premiselor de unificare a celor două Germanii.

După cum se cunoaște Pactul Ribbentrop-Molotov, cunoscut și ca Pactul Stalin-Hitler, este (nu a fost), pentru simplul fapt că efectele lui se pot vedea și astăzi, un tratat de neagresiune încheiat între Uniunea Sovietică și Germania nazistă, semnat la Moscova, la 23 august 1939 de șeful guvernului și ministrul de externe a URSS Molotov și ministrul de externe german Ribbentrop, în prezența lui Stalin.

Consecințele Pactului Ribbentrop-Molotov au fost practic continuate de Pactul Churchill-Roosevelt-Stalin, care a propus, la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1945, o nouă diviziune a sferelor de influență în Europa, vestul urmând a se afla sub influența Statelor Unite ale Americii, iar estul, sub influența Uniunii Sovietice.

Întrebarea care se pune astăzi este următoarea:

Care este departamentul guvernamental care are atribuțiuni clare și precise în renegocierea Pactului Ribbentrop-Molotov și a Pactului Churchill-Roosevelt-Stalin?

Prin încheierea acestor două tratate, România a avut numai și numai de pierdut!

Prin renegocierea Pactului Ribbentrop-Molotov, pe căi diplomatice, Basarabia revine la patria-mamă, fără a mai avea manifestări de astăzi din stradă, iar cazul renegocierii Pactului Churchill-Roosevelt-Stalin, România scapă de sub influența Rusiei!

Dar…! Părerea mea personală, este că nu se vrea!

Există națiuni nefericite, blestemate, care își erodează energiile naționale lamentându-se între patimi și răstigniri.

O astfel de națiune suntem și noi, pentru că de la 1948 încoace nu am avut oameni politici legați cu sufletul de neamul românesc, de țară, mai întâi, și după aceea, de interese partinice sau politice egoiste.

Timp de o jumătate de veac sfânta lașitate românească ne-a strivit, ne-a răvășit inimile și a erodat energiile naționale lamentându-ne între pătimiri, răstigniri și moarte.

“De facto”, un om politic este judecat nu după retorica vânturată și bunele intenții, ci după foloasele aduse comunității naționale, deci vorbim de fapte, ce face el pentru întregul său neam, din țară sau de peste hotarele acestei țări.

Oamenii noștri politici valoroși, înzestrați cu acea eminență divină de a se pune cu întreaga lor viață în serviciul neamului, au fost arestați, condamnați în procese înscenate, au fost aruncați în temnițe și îngropați în gropi comune din cimitirul săracilor de la Sighet.

Nimeni nu știe cu exactitate unde se afla rămășițele pământești ale celor aproximativ 150 de fruntași politicieni, toți care au luptat și au realizat Marea Unire a Neamului de la 1 decembrie 1918, Alba Iulia, România Mare. Unii dintre ei, foști președinți de consilii de miniștri, generali de corp de armată, episcopi catolici și greco-catolici, alții, preoți, profesori universitari și oameni de știință. Vârsta lor înaintată nu a contat în fața judecătorilor. Au fost torturați, au fost înfometați, au fost lipsiți de medicamente și de tratamente medicale, până la exterminare.

După cele întâmplate, s-ar cuveni ca atât inchizitorii, astăzi liberi, care-și duc bătrânețea în vile și cu pensii mari, fără vreo remușcare, cât și victimele care mai sunt încă în viață să tragă învățăminte din primejdiile prin care au trecut. Să nu uite că suntem cu toții creștini, oameni și frați, că slujirea unei puteri străine atrage după sine trădarea de națiune, pentru niște privilegii trecătoare.

Generațiile viitoare ne vor chema în fața Tribunalului Conștiinței, că încă nu ne-am trezit la realitate și, în acest caz, din lipsă de prevedere și intuiție normală, vom fi mai vinovați decât cei care ne-au dus în “robia” comunistă.

Un om politic care guvernează și are puterea decizională este, într-un fel, “pater patria”, înseamnă că îi reprezintă pe toți alegătorii și are datoria morală să-i apere pe toți, fie buni, fie răi, chiar dacă l-au votat sau nu.

Pornind de la cuvintele domnului Marian Clenciu, președintele Asociației Culturale Pro Basarabia  și Bucovina:

“Există o diasporă care are interesele ei față de statul român și există un segment al românilor de lângă România, față de care consider că statul român este dator să-i ajute, pentru că i-a lăsat în afara granițelor. Dacă am fost înțeles(?) Aceeași problemă este de fiecare dată, „românii de pretutindeni”… intrăm într-o găleată, dar nu prea avem aceleași interese.(…)  Dar românii aceia care timp de două sute de ani au fost forțați să vorbească limba rusă sau numai rusește, pentru că i-ați văzut câteodată că își traduc gramatica din rusește, românii născuți în Siberia… Față de aceia avem o datorie și trebuie să fim alături de ei și ei nu sunt diaspora! Românii din jurul României nu au plecat nicăieri, nu s-au mutat! Știți că este proverbial pentru românii din dreapta Tisei: „Am schimbat patru state și toaleta din curte tot acolo este”. Ori, într-o astfel de declarație, dacă și domniile voastre, după ce am crezut că ne înțelegem, iar vorbiți de diasporă (ref. la românii din jurul României n.r.)?…” (vedeti mai mult aici: Video: Românii din jurul României și românii din R. Moldova, omiși de rezoluția finală a Conferinței Românilor de Pretutindeni! Reacție dură a președintelui Asociației Culturale Pro Basarabia și Bucovina! )

Pentru această categorie, “românii din jurul României”, pe care, ignorându-i din motive de oportunism politic sau din alte calcule diplomatice, se comite o crimă națională imprescriptibilă, pe care nimic și nimeni nu o poate ierta.

Guvernanții și parlamentarii noștri încă nu și-au exprimat public poziția noastră (a României) fermă față de acești confrați oropsiți de soartă, care nici astăzi nu au acces la cele mai elementare instituții de cultură, școală, biserică, bibliotecă, presă etc. în limba maternă. Din acest punct de vedere sunt unicii și singurii exceptați de la drepturile omului din Europa.

Începând din secolul al XIX-lea există o conspirație împotriva neamului românesc, un proces de etnocid , în toate “statele vecine și prietene” cu noi. A continua acest proces de etnocid, care se petrece sub ochii noștri, ar însemna a fi complici la propria noastră sinucidere, strivire și primejdie în viitor.

Este de notorietate faptul că România a respectat în toate timpurile, chiar și sub dictaturi, drepturile tuturor minorităților, cu atât mai mult astăzi că există la noi în țară “raiul minorităților”!

Dacă noi o facem din toată inima, de ce nu ar face-o și ei?

Dacă nu vor să ne respecte confrații și statul român, atunci putem aplica “principiul reciprocității”, principiu invocat și aplicat în perioada interbelică!

Egalitatea în respectarea reciprocă a prevederilor din Carta Drepturilor Universale ale Omului a Națiunilor trebuie să stea la temelia unor raporturi diplomatice corecte și coerente.

Dar astăzi nu am avem oameni politici la înălțimea gravității timpului și a istoriei cu care să poți aplica “principiul reciprocității”. Așa-zisa “clasă politică”, “cârmacii noștri geniali” și-au vândut sufletul și neamul pentru vanitate și incompetență politică!?

Comunitățile de români din jurul României sunt desființate de “statele vecine și prietene” prin statisticile publicate, la care politicienii noștri nu au comentarii! De ce oare!?

Dacă așa-zisa “clasă politică” se poate lepăda de frații ei din jurul României, cei de un sânge și o limbă cu ei, cu noi, poporul, națiunea română nu trebuie să fie de acord cu ce vor să facă!

Domniile lor nu realizează faptul că vom fi un exemplu rău pentru Europa, pentru că “cine nu-și iubește feciorii, nu-și iubește nici patria, nici neamul”.

Domnilor politicieni, nu ne putem baza pe sentimente de generozitate așteptând de la “statele vecine și prietene” să le fie milă de frații noștri și să ne respecte demnitatea națională!

Domnilor politicieni, vă rugăm să luați act de sufletul poporului român, popor care va votat, luați act de dorințele și aspirațiile lui, bineînțeles cu respectarea legislației incidente, și haideți să ne lepădăm de “sfânta lașitate politică”!

Problema românilor din jurul României, a celor din Balcani, este un teren minat, dar demnitatea umană și națională se câștigă stând în picioare, nu în alte poziții!

Dacă România este cu adevărat independentă și nu trebuie să ceară aviz favorabil de la sultan, de la marele vizir de la Kremlin sau de la Unchiului Sam, este incredibil cum după aproape 27 de ani de la așa-zisa “Revoluție Română” nu am fost în stare să trecem la repararea unor nedreptăți care ne-au fost făcute prin acte normative internaționale!

Domnilor politicieni, fiți demni de mandatul cu care v-am investit noi, alegătorii!

România are nevoie astăzi mai mult ca oricând de un Minister al Propagandei Naționale, în cadrul căruia să funcționeze Departamentul Politici pentru Relația cu Românii din afara României, nu un Minister al Românilor de Pretutindeni, care nu va face nimic mai mult decât Departamentul Politici pentru Relația cu Românii de Pretutindeni din cadrul Ministerului Afacerilor Externe!

Dragul meu Neam Românesc, sunt convins că ne lipsește experiența societății civile, oare cât ne trebuie să învingem această perversitate care ne ține pe loc?

Pentru România Breaking News – RBN Press – dr. Robert Stănciugel

CONSECINȚELE TRĂDĂRII ÎN RĂZBOIUL DE LA NISTRU

În primăvara anului 1992, prima rafală de mitralieră la Cocieri-Dubăsari, a produs moartea unor oameni pașnici și începutul în ceea ce în istorie va rămâne ca Războiul pentru independența și integritatea Republicii Moldova. Cu acest prilej, an de an, în ultimul sfert de veac, la 2 martie, românii basarabeni și cei transnistreni, deopotrivă, comemorează Ziua memoriei, zi cu flori și cu tristețe și revoltă, pe undeva însă și resemnați, actul de acum 24 de ani, când, sfidând democrația europeană, mercenarii ruși, năimiți de prin toate colțurile incomensurabilului spațiu exsovietic au năvălit peste Moldova suverană ca să combată ”fascismul românesc” și să ”salveze” chipurile, socialismul, în fapt, pentru a restaura fostul imperiu care începuse să scârțâie grav, din toate încheieturile, ca o corabie putredă, fără perspectivă, care se scufundă în apele adânci ale oceanului.

Totul a început de la prăbușirea sistemului socialist mondial și dezmembrarea URSS în 15 state independente. Această situație a devenit fenomenul principal ce a marcat în istoria umanității sfârșitul secolului XX.  În acest global eveniment este prinsă și Basarabia, care circa 200 de ani a fost ocupată de  imperiul rus și sovietic.

Începând cu anii 1988-1990 în fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească se constituie Mișcarea de Eliberare Națională, care luptă pentru libertate, dezrobire și Unire cu Țara mamă România. În scopul păstrării sistemului sovietic, rusesc, în R.Moldova și alte regiuni ale URSS, rușii au organizat confruntări politice și conflicte militare.

În acea perioadă serviciile de securitate ruse, K.G.B.-ul, au organizat un șir de evenimente destabilizatoare, au schițat un program de luptă contra R. Moldova. Moscova folosea forțele sale: nomenclatura de partid, K.G.B.-ul, armata din districtul militar Odesa, subunitățile de spionaj și contraspionaj ale Armatei a 14-a, acționau clandestin, pregăteau cadre, executanți. Rusia a început să creeze acele structuri ilegale, care în 1991 au declanșat conflicte militate și războiul. Tot atunci s-a creat Consiliul directorilor întreprinderilor mari și a Complexului militar industrial, condus de Moscova, personal de Președintele Sovietului Suprem al U.R.S.S., A.I. Lukianov. Bastionul de luptă al românofobiei dinR.Moldova era declarat la Tiraspol. Activitatea distructivă, de formare a republicilor separatiste în Transnistria și Găgăuzia au fostrealizate de Igor Smirnov și adepții ruși de la Moscova, deputații: Travkin, Jirinovski, Ruțkoi, Morozov, Graciov și, personal, de ex.Președintele URSS Gorbaciov și mai târziu de Elțin.

Așadar, ce a avut loc în Republica Moldova: Un conflict social? Un conflict armat? Un război civil? Un război pentru integritatea și independența Republicii Moldova? Din cercetările efectuate, studiile și documentele analizate constatăm că din 1990 și până la 5 august 1992, a fost un război declanșat de Rusia contra Republicii Moldova, un război tactic de tip nou cu operațiuni militare, ofensive, retrageri, diversiuni, incidente pe toata linia frontului, de-a lungul Nistrului, începând cu nordul Moldovei: Otaci, Soroca și terminând cu Talmaza, Ciobruciu, Palanca, localități amplasate de-a lungul râului Nistru. Pentru Republica Moldova acest război a însemnat apărarea propriei independențe și integrități. Caracterul și conținutul evenimentelor nu trebuie minimizate. Acesta a fost un război al Rusiei contra suveranități și, independenței Republicii Moldova, a fost un război pentru a împiedica unirea Republicii Moldova cu Româniași stabilirea dominației geopolitice a Rusiei în aceasta regiune. Acest fapt a fost confirmat de serviciile de contrainformații moldovenești dar și de oficialitățile rusești de la Moscova.

Rușii și separatiștii din Transnistria au acționat rapidși consecvent împotriva organelor de drept ale Republicii Moldova. În august 1990 rușii au organizat un referendum pentru dezmembrarea Moldoveiși formarea Republicilor autonome la așa numita cerere a minorităților naționale ruse, ucrainene și găgăuze, iar în septembrie al aceluiași an formează structuri anticonstituționale, guvern miliție, procuratură, etc., în așa numita ”Republică autonomă socialistă Moldovenească Nistreană”.

Toate organele legitime de stat ale Republicii Moldova în Transnistriaau fost lichidate cu ajutorul organizațiilor paramilitare, batalioanelor de cazaci ruși, care au fost amplasate în toate localitățile de Est ale Republicii. Toate aceste scenarii erau conduse de la Moscova de A. I. Lukianov, și coordonate cu A. Bolșakov, I. Smirnov, I. Blohin - șovini rușiși alți mancurți moldoveni autohtoni: Gh.Maracuța, A.Caraman, M. Kindighelean, Gh.Eremia, V.Voronin, P.Lucinschi, A.Sangheli, V. Moțpan, I. Roșca, și alții. După rebeliunea din august 1991 A. Lukianov a fost arestat, apoi eliberat pentru a prelungi scenariul început și lupta subversivă împotriva Republicii Moldova, iar toate forțele proimperiale ruse au rămas în Transnistria. Mai mult decât atât, în aceste raioane s-au cuibărit foarte multe persoane din serviicile secrete ruse, implicate în evenimentele tragicedin Riga, Vilnius și Kaukaz. O mare parte din lucrătorii K.G.B.-ului sovietic al Moldovei s-a transferat cu munca operativă la Tiraspol. Activitatea militaro-separatistă a fost preluată și personal coordonată de cătregeneralul A. Ruțkoi, vicepreședintele Rusiei. Încercările guvernului Moldovei de a interzice activitatea separatiștilor, arestarea K.G.B.-iștilor, liderilor separatiști (I. Smirnov, G. Pologov, Kindighelian, etc.), s-au soldat cu eșec. Grevele „femeilor în colanți” din Tiraspol, conduse de liderul organizației separatiste de femei, Nina Andreeva, nu numai că au pricinuit daune economiei Moldovei dar au paralizat activitatea Societăților comerciale, căilor ferate șistructurilor de stat a guvernului Muravschi.

Separatiștii transnistreni se pregăteau de război. Un mare rol în pregătirea și declanșarea războiului împotriva Moldovei l-au jucat mass-media rusă. Toate ziarele Rusiei, în unison, au îndreptățit agresiunea, au apărat tutela politică rusă. În Republica Moldova au fost dislocate forțe suplimentare ale armatei ruse, au fost aduse formațiunii căzăcești de pe Donși Cubani, detașamente speciale înarmate „Alfa”, „Delfin”, grupe diversioniste coordonate și conduse de statul-major al Armatei a 14-a ruse. Aceste forțe militare aveau o capacitate de luptă foarte mare. Ele se pregăteau să lupte nu numai cu Republica Moldova, ci și cu forțele armate ale României,amenințau că vor ajunge la Prut, Siret și București. Această perioadă de pregătire se încheie în noiembrie-decembrie 1991, cu diversiuni și operațiuni de lichidare a poliției moldovenești în Transnistria. S-au dus lupte la Dubăsari și lapodurile de peste Nistru, unde au fost arestați polițiști și oameni civili, în conflictele armate mor oameni din ambele tabere. Mai apoi au urmat operațiunile militare.

La 2 martie 1992, forțele armate ruse deschid foc asupra populației pașnice la Cocieri, unde au omorât oameni pașnici, nevinovați. Cu acest eveniment începe  războiul cu Transnistria separatistă. Pe parcursul lunii martie, între forțele de ordine ale R.Moldova și cele separatist apar conflicte și zone de luptă.

Lupte se duceau în următoarele localități: Cocieri, Corjova, Roghi, Dubăsari, Griogoriopol, Coșnița, Doroțcaia, Tighina, Varnița, Copanca, Fârlădeni, Gâsca. Se formează câteva fronturi de luptă de-a lungul Nistrului. Din partea R.Moldova sunt mobilizați militari, voluntariși polițiști. Armata Moldovei, organizată în grabă, amplasează câteva unități de infanterie motorizată și artilerie în direcțiile strategice: Dubăsari, Coșnița, Doroțcaia și Tighina. Se duc lupte și bătălii la Cocieri-Dubăsari, unde armata rusă, împreună cu separatiștii dau drumul la tancuri, care probează pozițiile generalului N.Petrică. Tancurile și pozițiile inamice sunt nimicite. Pe frontal Coșnița-Doroțcaia se duc lupte pentru apărarea satelor moldovenești de pe Nistru. Artileria inamică bombardează, în fiecare zi, localitățile din dreapta Nistrului. Artileriștii armatei moldovenești reacționează și atacă  structurile armatei ruse.

Cele mai mari incidente militare și conflicte între separatiștii înarmați și forțele de ordine apar în Tighina, unde periodic se duc lupte de stradă, orașul este împărțit în câteva sectoare controlate de forțele separatisteși Armata a 14-a rusă, pe de o parteiar forțele legitime ale Republicii Moldova (poliția, armata), controlează alte doua sectoare ale orașului Tighina.

Redăm pe scurt câteva secvențe de luptă din Tighina, unde am participat ca luptător si ofițer cu misiuni speciale în cadrul Armatei Naționale. Începând din 19 iunie până în 23 iulie 1992 s-au purtat lupte grele pentru a elibera de separatiști și a menține orașul Tighina în frontierele legitime ale Republicii Moldova.  Eram dotați cu pistoale, automate Kalașnikov, aruncătoare de grenade AG-7, AG-9, aruncătoare de mine și artilerie, inclusive reactivă, care nu a fost implicată în război. Orașul avea o lungime de circa 15-18 km, amplasat de-a lungul Nistrului, era împărțit în sectoare mari de luptă, ne strecuram în grupuri mici de câte 3-4 persoane printre străzi și ulicioare, de la casa la casă, urmăream inamicul, care era impus să se retragă spre Nistru la Tiraspol. Pentru distrugerea rezistenței inamice foloseam manevre și incursiuni, eram ajutați de populația băștinașă, inclusiv de ruși, care se ascundeau de separatiști în apartamentele și în casele lor, îi condamnau pe separatiști că provoacă un dezastru, o neliniște în oraș, formând o ”ruptură” între moldoveni și ruși. Noi, militarii, împreună cu polițiștii din Brigada cu destinație special BPDS mai foloseamblindatele ”Amfibia”, tunuri de mic calibru sau blindate pe șenile, dotate cu mitraliere. Atacurile erau sprijinite de mitraliorii moldoveni, luptători curajoși și neînfricați, majoritatea cu armata făcută la sovietici sau în Afganistan. În două zile de luptă continuă, orașul practice a fost eliberat de separatiști, însă rușii, simțind înfrângerea totală, nu s-au potolit, au băgat tancurile regimentului motorizat al Armatei a 14-a ruse, dislocate în Tiraspol. Bateriile noastre antitanc nu au rezistat atacurilor tancurilor inamice și au cedat. Ajutorul cerut, nu a venit. Batalionul colonelului rus L.Karasiov, care a luptat sub tricolor, de partea Republicii Moldova, a fost decimat de tancurile generalului Lebedi. Lângă cetate au fost distruse încă câteva puncte de rezistență a moldovenilor, în această luptă am pierdut circa 100 de combatanți, morți și răniți.

Cadrele de comandă, ostașii noștri, dând dovadă de eroism și devotament față de tânărul stat suveran, Republica Moldova, au luptat, pe viață și pe moarte, cu separatiștii transnistreni, cu tancurile și blindatele Armatei a 14-a ruse. Orașul Tighina a devenit portdrapelul cinstei și onoarei militare a militarilor, voluntarilor și poliției moldovenești. Luptele au fost sângeroase, în acele moment parcă viața nu mai conta, mergeai înainte la atac, de parcă erai într-un exercițiu sau misiune. Ziarul american „Times” relata că în oraș „plutește miros de cadavre.Moldovenii au luptat precum cecenii, pentru fiecare casă, stradă, cartier”. Separatiștii și cazacii, chiar fiind ajutați în lupte de forțe solide ale armatei ruse, n-au reușit sa-i scoată pe curajoșii luptători moldoveni din orașșidin a „doua cetate a Tighinei” - Secția de Poliție din centrul orașului. Nici localitatea nu a fost cedată de polițiștii și combatanții moldoveni, orașul, iarăși fiind împărțit în două părți, unde cea mai mare parte era controlată de forțele republicane.

Peste aproape 2 luni acești bravi luptători au fost constrânși să depună armele și să părăsească pozițiile de luptă prin rușinoasa Convenție de încetare a focului „Elțin-Snegur”, semnată la 21 iulie 1992, la Moscova. Știau oare luptătorii că Președintele,Mircea Snegur, va ceda, pentru totdeauna, acest oraș istoric, strategic și valoros centru economic al R.Moldova din partea dreaptă a Nistrului, separatiștilor tiraspoleni, care înființaseră un stat nelegitim pe partea stângă a Nistrului? Cu siguranță, nu! Decizia a venit ca un cutremur, ca un trăsnet, ruinând total buna credință a ostașilor în loialitatea conducătorilor de vârf. Militarii și voluntarii știau că limba, istoria și pământul-sunt cei trei stâlpi pe care se ține neamul. Acesta era prețul sângelui lor și, iată că, printr-o semnătură a conducătorului de stat, le pierduseră pe toate trei. Ce rușine din partea lui Mircea Ianovici Snegur. Și astăzi suferim din cauză trădării în interesul Rusiei. La Chișinău, Bălți, Bender și Tiraspol continuă protestele și incidentele separatiștilor, cu acțiuni antiromânești, antiunioniste.

Înfrângerea Republicii Moldova nu a venit numai de la factorii externi, din Rusia. În toate aceste evenimente de război, o contribuție negativă ar avea și conducerea Moldovei, care nu a știut să evite războiul, să demareze acțiuni diplomatice ci țările europene, cu Rusia, să colaboreze cu clasa politică și cu Executivul României.

Fostul Președinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur, legat ombilical de Moscova, ca fost lucrător al ”partidului comunist”, a cedat, pas cu pas, idealurile unionisteși euroatlantice, semnând zeci de documente economice și militare (secrete) cu Federația Rusă, inclusiv, controversatul Protocol de constituire a C.S.I., 21 decembrie 1991, limitând, sub presiunea Rusiei, colaborarea cu România, țările europene și SUA.

Mircea Snegur, secondat de clasa politică și de comisiile de conciliere din care făceau parte foști ”secretari de partid ai comitetului central comunist”, și mă refer la deputații și conducătorii de vârf ai Moldovei: Petru Lucinschi, Andrei Sangheli, Vladimir Voronin, D.Moțpanși alții, cunoscuți simpatizanți de partea rusofilă nu au dorit să propună și să rezolve în interes național soluții eficiente prin care să ajungă la o victorie politică asupra separatiștilor transnistreni. Mai mult decât atât, comandantul suprem al Forțelor Armate ale Republicii, „generalul” Mircea Snegur, cunoscând din timp, de la serviciile speciale ale Securității și Ministerului de Interne, suficiente și alarmante date privind înființarea armatei separatiste, mișcarea și redislocarea pe poziții strategice a unităților militare ale Armatei a 14-a ruse, nu a luat nici cele mai elementare măsuri operative pentru formarea Armatei Naționale sau a trupelor de carabinieri, nu mai spun de întărirea și dotarea cu armament a poliției, a celorlalte forțe ale Ministerului de Interne(structurilor militare și de carabinieri) s-au luat mult mai târziu, după începerea acțiunilor militare.

Conducătorii noștri, fiind surprinși în condiții de inferioritate numerică,  armata la început, nu auștiut cum să câștige timpul necesar pentru constituirea unităților de luptă, pentru înzestrarea forțelor militare și de poliție cu armament și muniție. Zeci de cereri și rapoarte au fost înaintate de combatanții de pe front.Și toate s-au izbitde refuzul autorităților moldovenești care spuneau că este lipsa dearmament și muniție în depozitele armatei, lucru total neadevărat.Abia după protestele luptătorilor de pe front, care au ieșit depe pozițiile de luptă și au cerut demisia Președintelui și miniștrilor de resort,conducerea republicii s-a ”datpeste cap”și imediat a găsit în depozitele militare tehnicăde războiși armament cât să înarmeze nu un batalion desoldați, ci câteva divizii. Evident, a găsit acesta armament suficient de târziu cât să se piardă războiul.

Pe front apăreau și fenomene ieșite din comun. Unii ostași cereau Unirea cu România și de comun acord să luptăm împotriva inamicului rus. Alții cereau înarmarea totală a populației și lupta împotriva separatismului, dar nu împotriva Rusiei. Erau și indivizi, care în semn de protest față de comandanții ruși, numiți de minister, care conduceau unitățile moldovenești, dezertau de pe front. Toate acestea erau raportate Comandantului Suprem al Armatei. La întâlnirile private pe care le-am avut cu Domnia Sa, Președintele Mircea Snegur, despre formarea ”unei structuri de informație și contrainformație național” în cadrul Armatei sau despre unirea R.Moldova cu România, întotdeauna mă apostrofa, că nu sunt bani, sau nu este cazul de unire, mai binesă fim singuri, de parcă se vedea un Președinte veșnic al R.Moldova.

Comandantul suprem, Mircea Snegur, secondat și de șeful Statului Major al Forțelor Armatereunite, generalul Pavel Creangă, desigur, încă din aprilie-mai 1992, au folosit „cu succes”tactica de apărare „în tranșee”, numită și „războiul pozițional”,ceea ce a avut darul să-i demoralizeze pe comandanți și pe combatanțide la bun început, fiind spulberată orice idee de victorieasupra inamicului. Ca într-un război de tip nou, în continuarea„viziunii” strategice a comandantului suprem, Statul Major nu a asigurat conducerea și coordonarea punctelorde comandă de pe fronturi, nu a elaborat nici un document specificoperațiunilor militare, nu a condus nici o acțiune ofensivă împotrivainamicului. Pe scurt, pe întreg parcursul războiului, nu a existat nici opolitică militară coerentă.Și încă un exemplu de incompetență și trădare națională. Conducerea Republicii Moldova (Președintele Mircea Snegur, primul ministru, Andrei Sangheli, deputatul, șef de comisie Petru Lucinschi) a cedat aparent în fața unei minorități naționale de 100.000 de găgăuzi, acordând autonomie. Decizia care contravenea intereselor Moldovei, a fost luată la insistențele liderilor găgăuzi și a separatiștilor din Transnistria, făcându-se, conștient, jocul Moscovei.

Pe 23 decembrie 1994, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea organic privind statutul juridic special al Găgăuziei. Acel document a fost promulgat de Președintele Snegur la 13 ianuarie 1995, Și aceasta după ce, în octombrie 1990, el promisese că, atât timp, cât va fi președinte al republicii, nu va permite fărâmițarea statului moldovenesc în structurile incompatibile cu un stat independent și suveran.

Revenind la tema războiului, concluzionăm: acest război, declanșat de Rusia împotriva Moldovei, a dus la multe jertfe: circa 500 morți, pierduți fără veste, torturați, chinuiți sau căzuți pe câmpul de luptă; circa 2.000 oameni răniți în lupte, și bolnavi, care au decedat după război. Consecințele acestui război sunt foarte drastice. Republica Moldova, cu concursul conducerii din acea vreme, a pierdut acest război cu Rusia, pricinuindu-ne o daună economică de peste 40 de miliarde ruble (aprox. 4 miliarde dolari S.U.A.).

Republica Moldova a pierdut Transnistria, cu o suprafață de 42 mii kmpătrați, cu o populație de 700.000 oameniși orașele Tiraspol, Dubăsari, Râbnița, Camenca și Slobozia, iar pe partea dreapta a Nistrului, Rusia a mai negociat de la M.Snegur orașul Tighina, terenurile agricole din împrejurimea orașului și localitățile nistrene Gâsca, Copanca, Chițcani, Merinești.

Astazi separatiștii Transnistrieni duc aceeași politică agresivă, conflictuală, încalcă dreptul moldovenilor de a vorbi limba maternă, își bat joc de tricolor, de alfabetul latin, de cultura și tradițiile poporului nostru. Până în prezent peste 10.000 de moldoveni, originari din Transnistria, au fost concediați, rămân fără locuri de muncă, peste 2.800 de refugiați nu pot să se reîntoarcă la locul de trai, casele lor fiind distruse, ocupate de venetici, ruși, cazaci și gardiști din armata separatistă, de elemente rusofone scăpate din închisorile Rusiei și trimise în Transnistria. Se aplică o politică de strămutare a moldovenilor din locurile de baștină, impuse și economic.

Rusia și astăzi continuă o politică agresivă și umilitoare față de R.Moldova. Guvernele Moldovei sunt conduse de oameni corupți, oameni politici, coordonați de Moscova, cu afaceri murdare și dezinteres național față de băștinașii moldoveni. Instituțiile statului, parlamentul, Justiția și băncile(inclusive băncile de stat) se află în mâna rețelelor mafiote și oligarhilor, care au destabilizat economia și valuta națională. Bogații (oligarhii) s-au izolat de popor, salariile muncitorilor sunt mici, pensiile și mai mici. Marionetele de la Moscova și serviciile secrete ruse, prin împuterniciții partidelor politice: socialiștilor (Igor Dodon), comuniștilor (V.Voronin), ”Partidul nostru” (Renato Usatâi), împreună cu mancurții moldoveni, destabilizează situația politică, fac demonstrații și proteste, mențin populația într-o revolt, ură, dezordine și sărăcie. Astfel mediul social în care fierbe și există societatea și omul societății moldovenești, poate fi comparat cu o catastrofă umanitară.

Deci criza economic și social prezentă în societatea basarabeană va exista până când nu va fi remodelată mentalitatea clasei politice și a acelor persoane ce guvernează țara. Nici un miracol nu va putea salva situația critic a acestui stat și popor până când la putere vor exista oameni și funcționari publici cu o mentalitate coruptă, necinstită și incompetent.

Întorcându-ne la evenimentele războiului ruso-moldav din 1992, constatăm cu tristețe că sute de polițiști, carabinieri, combatanți, voluntari, ostași și ofițeri: Mihai Moraru, Mihai Arnăut, Ion Fulga, Sergiu Andreev, Dumitru Roman, Alexandru Babinski, Vasile Beregoi, Tudor Brădescu, Valeriu Briceag, Tudor Buga, Pavel Buruiana, Ion Grecu, Valentin Slobozenko, Nicolae Țurcanu, Ion Usinevici, Anatol Tataru, Oleg Ungureanu, Gheorghe Cașu și mulți alții, au căzut pe câmpul de luptă, și-au dat viața pentru independența și integritatea Republicii Moldova. Poporul și conducerea Moldoveitrebuie să se mândrească cu eroii săi. Ei au murit pentru, limbă, tricolor, libertatea patrieiși o viață mai bună.

Ziua Memoriei celor căzuți în lupte, care se comemorează în fiecare an la 2 martie, era necesară, și bine că este.Măcar avem sentimentul că nuvor fi uitați definitiv eroii care și-au dat viața pentru independențațării. Totodată, ziua aceasta ne vaaminti mereu că independența șilibertatea costă. Pentru că războiuldin Transnistria, așa cum amspus-o, a fost unul de apărare ademnității noastre naționale, unrăzboi al tuturor românilor basarabeni împotriva ocupantului rus, poate, cu excepțiapoliticienilor.

Rănile războiului, oricât le-ar vindeca ”doftoriile” sau uitarea, ele, totuși, nu au termen de prescripție. Mai ales cele care trec prin suflete... Odată săvârșite, ele dor zeci și sute de ani și nu se trec nici după trecerea la cele veșnice a celor pătimiți de războaie. Așa se face că Basarabia întreagărămâne a fi o rană imensa,  care nicidecum nu-și poate afla alinarea. Iar cele mai sfâșietoare strigăte ale ei sunt mamele și copiii…

Astăzi, anume ei, copiii noștri din școlile românești transnistrene, se vădesc a fi rănile, inconștiente poate, dar pe deplin motivate în dragostea lor îndârjită pentru limba, scrisul și istoria românească. Împreună cu părinții și pedagogii lor fideli, ei sunt acum falanga răsăriteană a conștiinței naționale românești, pentru că nici pe o clipă nu și-au părăsit pozițiile de luptă și, prin aceasta, ei sunt eroii adevărați ai zilelor noastre. Liceul „Lucian Blaga” din Tiraspol, Liceul „Ștefan cel Mare și Sfânt” din Grigoriopol,Liceul „Evrika” din Râbnița, Liceul „Alexandru cel Bun” Din Tighina, Liceul „Mihai Eminescu” din Dubăsari, Școala-internat din Tighina, Gimnaziul din Corjova și Gimnaziul din satul Roghi, în frunte cu profesorul lor neînfricat, directorul Liceului din Tiraspol, Ion Iovcev, spală astăzi rușinea tuturor umilințelor noastre, însă mai așteaptă răbdători să le vină Țara în ajutor.

Se fac și astăzi presiuni asupra românilor moldoveni din Transnistria- unii sunt maltratați fizic, alții psihic, iar școlile românești sunt împrejmuite cu garduri înalte de sârmă ghimpată, de parcă sunt niște ghetouri.  Toate aceste acte de tortură medievală ale mizerabililor de barbari se întâmplă sub coasta Europei în plin secol XXI!

Și doar pentru faptul că nu renunță de a fi români, de a vorbi românește și de a-și iubi în continuare neputincioasa lor Mamă!

Incredibil, dar adevărat!

Colonel (r) conf.univ. dr. Anatol Munteanu

Membru al Academiei Oamenilor de Știință din România

15 februarie 2016

SECRETELE BASARABIEI

Interviu cu dr. Şerban Milcoveanu
- D-le doctor, în legătură cu istoria Basarabiei totuşi se cunosc prea puţine amănunte, şi considerăm că este important să ne relataţi ce cunoaşteţi în legătură cu aceasta.
Dvs. aţi fost în relaţie directă şi îndelungată cu Basarabia: v-aţi efectuat stagiul militar acolo, aţi participat la războiul anti-sovietic de la început şi până la sfârşit, aţi cunoscut numeroase personalităţi ale epocii. În plus, fiind un naţionalist, părerea dvs. este deosebit de importantă pentru noi.
- D-le Codreanu, am făcut războiul antisovietic din prima zi până în ultima zi: întâi ca medic de regiment la un divizion de artilerie, pe urmă ca medic de batalion de infanterie la vânătorii de munte.
Când eşti la divizion de artilerie sau la batalion de infanterie nu are de ce să-ţi mai fie frică (de nimic!), pentru că nu există alt loc mai periculos unde să fii trimis ("mai rău nu se poate"): limbile se dezlegau, toată lumea vorbea - şi se vorbea adevărul. Adevărul despre războiul antisovietic nu era cel care se spunea de la comandament (adică istoria oficială), ci ceea ce se discuta la popota ofiţerilor. Am luat contact şi cu populaţia locală şi sigur că, pe parcurs de 4 ani, la popota ofiţerilor, m-am gândit, am discutat şi analizat toate problemele politice în legătură cu Basarabia.
Ceea ce înregistraţi dvs. acum este o contribuţie originală la istoriografie.
Mai întâi, o mică introducere pentru tinerii cititori: Teritoriul dintre Prut şi Nistru nu este altceva decât jumătatea de est a Moldovei, cu capitala la Iaşi, aşa cum teritoriul dintre Suceava şi Ceremuş, cunoscut sub numele de Bucovina, nu este altceva decât nordul Moldovei, iar Moldova este provincia cu înalt prestigiu istoric şi, poate, cu cel mai ridicat procent de inteligenţă nativă a României. Numele de Basarabia desemna, de fapt, numai sudul Basarabiei în 1812. Când ruşii au instituit ocupaţia rusă a teritoriului dintre Prut şi Nistru, au interzis numele de moldovean; chiar l-au prigonit. De unde provine numele de Basarabia: sudul acestui teritoriu, Bugeacu, o câmpie, a fost întotdeauna posesia Ţării Româneşti. Se numea Basarabia după numele dinastiei Basarabilor care a întemeiat Ţara Românească. Aici, în Bugeac, Ţara Românească se apăra de invaziile din est, în special de invaziile tătarilor. În 1924 Stalin a fondat la Tiraspol aşa-zisa Republică Socialistă Sovietică Moldovenească cu scopul de a lua Basarabia şi apoi Moldova, şi de atunci nu se mai întrebuinţează de ruşi cuvântul "Basarabia", ci cuvântul "Moldova". Dar noi din Bucureşti îi spunem "Basarabia" şi ne gândim că este jumătatea de est a Moldovei. Privitor la Basarabia sunt două lucruri distincte: - întâi ceea ce istoriografia tace - deci ascunde nişte secrete pe care am să-mi permit să le spun,
- şi apoi secretul care mi s-a spus mie de Alexandrina Russo. Repet că ambele sunt o contribuţie originală la istoriografie.
Ce ascunde istoriografia (şi ascunde în mod intenţionat)
Ascunde faptul că în iunie 1916 s-a schimbat guvernul la Petrograd şi în locul unui guvern filo-antantist a venit un nou guvern Boris von Sturmer cu program de a încheia pacea separată cu Germania şi de a scoate Rusia din război. (După doi ani de război, conducătorii Rusiei ţariste simţeau că nu mai pot rezista şi pentru a preveni revoluţia s-au gândit la pacea separată.) Şi au început tratative secrete între Germania şi Rusia la o staţiune balneară din Suedia. Dacă în secolul al XVIII pacea dintre ruşi şi nemţi s-a făcut cu împărţirea teritoriului Poloniei, acum, în secolul XX, pacea dintre ruşi şi germani urma să se facă cu împărţirea teritoriului României: ruşii să ia Moldova până la Carpaţi; Galiţia (de la Austria) urma să treacă la Germania, iar în locul Galiţiei Austria să primească Valahia (Muntenia) şi Oltenia. Astfel urma să fie împărţită România. Asta era situaţia în iunie 1916. Ca să poată împărţi România care era în stare de neutralitate, trebuia adusă pe poziţie de beligeranţă; ni s-a dat ultimatum de ruşi să intrăm în război. Ca să ne atragă, ruşii ne-au momit că armata gen. Brusilov din Galiţia va porni în ofensivă şi va veni în întâmpinarea armatei române pe valea Tisei, deci că noi aveam misiune numai până în Transilvania pentru că urma a se face front comun cu ruşii.
Am intrat în război. După ce ne-au văzut intraţi în război şi trecuţi pe poziţii de beligeranţă, ruşii n-au făcut nimic şi armata Brusilov a rămas a acolo unde era: ne-a lăsat în Transilvania singuri, aşa că am fost imediat învinşi şi a trebuit să ne întoarcem înapoi peste Carpaţi, în retragerea aceea îngrozitoare pentru stabilizarea frontului, pe aliniamentul Focşani - Nămoloasa - Galaţi, unde am rezistat cât am putut. Francezii, care erau "cu cuţitul ajuns la os" din bătălia de la Verdun (cea mai mare bătălie, în care au murit 1 300 000 de ostaşi germani şi 1 000 000 de ostaşi francezi, câştigată de mareşalul Petain), au trădat România şi au încheiat atunci, în vara lui 1916, după intrarea noastră în război, un tratat secret cu Rusia (încă ţaristă, condusă de acest Boris von Sturmer), un tratat secret ca să prevină ceea ce bănuiau şi francezii: tratativele secrete cu nemţii de scoatere a Rusiei din război. Ei aveau interes ca armata germană să fie blocată pe frontul de est şi să nu vină pe frontul de vest peste ei, la Paris. Şi în acest tratat secret era dată întreaga Moldovă până la Carpaţi ruşilor şi dreptul Rusiei de a lua un culoar de-a lungul Mării Negre până la Constantinopol, la Marea Egee (care era visul ruşilor şi testamentul lui Petru cel Mare şi al Ecaterinei a doua).
Al doilea lucru pe care istoriografia îl ascunde este ce s-a întâmplat la conferinţa de pace de la Paris 1919-1920 în legătură cu România.
Ceea ce s-a făcut cu restul Europei ştie toată lumea, dar ce s-a făcut cu România se ascunde. Delegaţia noastră era condusă de Ionel I. C. Brătianu, mare patriot român; Clemenceau l-a luat deoparte şi i-a spus: "Domnule, Dvs., România, să faceţi abstracţie de tratatele secrete semnate cu Franţa, cu Anglia şi cu Rusia, dinainte de război." (România avea nişte tratate secrete prin care ni se recunoştea Transilvania până la Tisa şi Banatul în întregime.) Brătianu a spus "Nu", supărându-i astfel şi pe englezi, şi pe francezi.
- Vă referiţi la tratatele pe care România le-a făcut în 1916, la intrarea în război?
- Înainte de intrarea în război. Deci cu se s-a condiţionat intrarea noastră în război. Tratate secrete negociate de Ionel Brătianu cu multă dificultate: doi ani s-a muncit la ele, cu păstrarea aparentă a neutralităţii.
Începe conferinţa de pace de la Paris şi vine "bomba cea mare" pe care nu o cunoştea nimeni - şi asta nu se spune: Woodrow Wilson, preşedintele Americii, a venit ca un fel de Dumnezeu atotstăpânitor şi a dictat planul de fondare a Israelului european cu capitala la Lemberg (care acum se numeşte Lvov) şi cu anexarea tuturor teritoriilor din jur: lua toată Galiţia, Slovacia, Maramureşul, Bucovina, Moldova, Basarabia şi o parte din Ucraina şi făcea un stat, Israelul european, cu capitala la Lvov. Acesta a fost planul cu care a venit Wilson.
Planul acesta - care a venit pe neaşteptate - nu prea a fost agreat de englezi şi de francezi, pe motiv nu naţional, ci financiar, pentru că tot acest teritoriu avea numai o treime populaţie evreiască şi, ca să poată să fie Israelul european, trebuia ca acea treime evreiască să dispună de un aparat represiv de mare putere ca să poată să ţină în intimidare şi în paralizare cele două treimi de populaţie neevreiască. În plus, acest teritoriu este agricol, fără industrie, şi deci banii nu se puteau lua de la autohtoni şi trebuia să îi dea Anglia, Franţa, America şi Italia. Italia n-avea nici un ban. Anglia (Lloyd George David) şi Franţa (Clemenceau) au refuzat pe motiv că ţările lor nu pot plăti. Când a auzit Senatul american că trebuie să plătească tot, s-a supărat şi l-a rechemat pe Wilson.
Dar acest plan a rămas ca o iniţiativă, ca proiect de viitor. Dacă nu se poate fonda acest Israel european cu capitala la Lemberg, să se fondeze cel puţin altul, chiar dacă mai mic - şi ochii au căzut pe Basarabia care nu era în nici un tratat secret, nu era trecută pe nicăieri. Şi a rămas să se facă Israelul european în Basarabia.
Asta este explicaţia pentru care unirea de la Alba Iulia a fost recunoscută de parlamentele englez, francez, american şi italian, dar unirea de la 27 martie 1918 a Basarabiei cu România a fost recunoscută numai de guverne, nu şi de parlamente. De ce au recunoscut guvernele: Guvernele au recunoscut pentru a obliga Bucureştiul să plătească o cotă parte pentru că Rusia ţaristă, cu capital englez şi francez, îşi crease industria de armament de la Putilov şi toată marea industrie din Ural. Băncile occidentale erau creditoare ale Rusiei ţariste, dar veniseră bolşevicii şi Lenin anulase toate aceste datorii ale Rusiei ţariste. Brătianu şi România au fost obligaţi (de guvernul englez, francez şi american) să despăgubească băncile din Occident cu cota-parte care revenea teritoriului Basarabiei din toate datoriile acestea făcute de Rusia ţaristă. Ionel Brătianu a protestat şi a spus că banii aceia nu s-au investit pe teritoriul Basarabiei, nu s-au adus în Basarabia, ci s-au dus la Putilov şi la industria din Munţii Urali, şi că din banii aceia s-a plătit aparatul represiv care terorizase populaţia Basarabiei. Totuşi a trebui să le plătească, şi România, în perioada aceea a guvernului lui Brătianu, 1922 - 1926, a plătit aceste datorii, cu foarte multă greutate: era multă sărăcie, armata noastră mânca mămăligă la cazarmă şi soldaţii noştri erau în opinci, pentru că nu avea bani statul pentru bocanci.
Am plătit această cotă-parte din datoriile Rusiei ţariste către bănci din Occident, cotă-parte pe teritoriul Basarabiei, aşteptând ca apoi să se facă întrunirea parlamentelor englez, francez şi american, care să recunoască unirea Basarabiei cu România. Ei bine, această întrunire nu s-a făcut niciodată.
Numai italienii lui Mussolini (târziu, în 1927) au recunoscut şi la nivel de parlament; parlamentele de la Londra, de la Paris şi de la New York nu au recunoscut niciodată unirea Basarabiei cu România. Nici un istoric nu spune nici de ce au recunoscut guvernele, nici de ce nu au recunoscut parlamentele.
Acesta este secretul Basarabieri: Basarabia era destinată să devină Israelul european, cu capitala la Chişinău, stat binaţional, cu evreii clasă conducătoare şi cu bieţii basarabeni clasă subordonată şi exploatată. De aceea nu s-a recunoscut unirea Basarabiei cu România de către parlamentele englez, francez şi american.
- Acum v-am ruga să prezentaţi secretul Basarabiei destăinuit dvs. de d-na Alexandrina Russo. Aveţi cuvântul!
- Mi-am făcut serviciul militar în Basarabia în martie-apr. 1938 şi am avut privilegiul să cunosc adevărata Basarabie, nucleul pur şi dur al Basarabiei. Nucleul Basarabiei nu era administraţia de stat, nu erau partidele PNŢ, PNL sau PSD, ci nişte naţionalişti care se întruneau o dată pe săptămână în locuinţa istorică a lui Alecu Russo, unde fiica lui, d-na Alexandrina Russo, era gazda. Acolo l-am întâlnit şi pe unul dintre conducătorii partidului naţionalist din Basarabia, Ştefan Ciobanu. Eu, în calitate de preşedinte al studenţimii române naţionaliste şi creştine, am ajuns la ei recomandat de către cei doi comandanţi politici din Chişinău, juristul Sergiu Florescu şi lt.-col. Vasile Diaconescu. Am fost acolo de câteva ori, însoţit de ing. agron. Atanasiu (care era preşedintele studenţilor în Agronomie din Basarabia). Fac o paranteză: Sergiu Florescu şi V. Diaconescu au fost asasinaţi din ordinul lui Carol II la 22 sept. 1939, iar trupurile lor neînsufleţite au fost expuse pe stradă.
D-na Alexandrina Russo şi-a lăsat copii să fugă în Regat, dar ea a rămas la Chişinău, aşa cum rămâne rădăcina de stejar în pământul strămoşesc. Ruşii au arestat-o în 1940 şi au deportat-o în Kazahstan pentru muncă forţată, unde a murit (nu se ştie cum). Aici, la acest nucleu, se discutau probleme culturale şi sociale, dar şi probleme politice. Pot să spun că aveau o oarecare - nu ostilitate - ci aprehensiune faţă de Bucureşti şi faţă de România.
Reproşau trei lucruri:
- în primul rând că Basarabia era lipsită de industrie (România interbelică nu a făcut investiţii industriale pe teritoriul Basarabiei, lăsând-o numai agricolă, viticolă şi zootehnică); - în al doilea rând că Basarabia era socotită ca un fel de ladă de gunoi: pedepsiţii pentru corupţie care nu puteau fi deferiţi justiţiei erau trimişi disciplinar în Basarabia, - iar în al treilea rând că administraţia de la Bucureşti îi favoriza pe evreii locali (care se bucurau de foarte multe avantaje, ca şi cum ar fi fost clasa conducătoare a Basarabiei). Evreii din Basarabia aveau privilegii din partea administraţiei de stat, a poliţiei şi a armatei, în defavoarea ţăranilor români şi a românilor autentici (Basarabia era socotită un fel de Israel).
Aceste reproşuri mi le-au făcut mie, care veneam din Bucureşti; dar nu cu ton de acuzaţie, ci cu amărăciune.
Autodeterminarea popoarelor din Imperiul Rus
Rusia ţaristă era un imperiu în care ruşii ţineau în subordine 55 de popoare. Guvernul menşevic, avându-l în frunte pe prinţul Lvov (şi ca ministru de externe pe Kerenski), guvern instalat de revoluţia menşevică din febr. 1917 de la Petrograd (revoluţie făcută de partidul social democrat constituţional), a decretat autodeterminarea popoarelor: să decidă ele dacă rămân în componenţa Rusiei sau se separă de aceasta.
Când au venit bolşevicii la conducere, prin lovitură de stat (insurecţia armată din oct. 1917, făcută - nu de Stalin, nu de Lenin - ci de Troţki), au preluat acest program de autodeterminare, dar nu cu scopul ca popoarele să decidă, ci cu scop de anarhie la periferia imperiului rus. Să explic: atunci când s-au instalat bolşevicii la Moscova, patru armate ţariste au părăsit frontul şi au pornit spre Moscova ca să suprime regimul lui Troţki, Stalin şi Lenin. Erau 4 armate, coordonate de generalul Cornilov: armata gen. Iudenici care venea de la Marea Baltică, armata gen. Deniki care venea din Caucaz şi Marea Azov, armata gen. Vranghel care venea din Crimeea şi armata gen. Colceac care din venea din Siberia. Ei bine, asaltat de aceste 4 armate ţariste, Lenin a reluat decretul de autodeterminare a popoarelor, pentru ca, în spatele acestor armate, ucrainienii, caucazienii, estonienii, letonienii şi lituanienii să se despartă, polonezii şi basarabenii să facă scandal - deci pentru ca aceste armate ţariste să fie prinse între două focuri: din faţă bolşevicii de la Moscova şi din spate aceste mişcări de eliberare. Pentru acest motiv a hotărât Lenin autodeterminarea popoarelor, iar nu cu scopul ca popoarele să decidă. Au plecat din Moscova 3 armate bolşevice care să neutralizeze aceste patru armate ţariste: una s-a dus spre armata gen. Colceac, alta spre armata gen. Iudenici, iar cea mai mare, cu 22 de divizii bolşevice, a plecat împotriva lui Denikin şi Vranghel. Această armată bolşevică era condusă de Cristian Rakovski, cetăţean român de origine bulgară, un mare duşman al poporului român (biografia lui o să v-o spun altădată). Acest Cristian Rakovski a schimbat direcţia şi, în loc să meargă împotriva lui Denikin şi Vranghel, a pornit spre Chişinău şi Iaşi, cu scopul de a detrona pe regele Ferdinand, de a împuşca guvernul Brătianu şi de a institui Republica Socialistă Sovietică Română sub conducerea lui. Anglia a aflat despre aceasta şi, cum la epoca aceea eram încă în alianţă cu francezii şi englezii, Anglia ne-a luat sub protecţie, iar Serviciul de informaţii si-a pus problema să oprească pe aceşti bolşevici: i-au luat lui Brătianu prin radio asentimentul să se încheie un fel de convenţie în care România să recunoască guvernul Lenin, Troţki şi Stalin, iar guvernul bolşevic să recunoască independenţa şi suveranitatea teritoriului românesc.
Anglia a trimis o delegaţie formată din doi ofiţeri de la Intelligence Service (col. Hall şi cpt. George Hill) la Moscova, în audienţă la Troţki (care era ministru de război şi şef al Armatei). Troţki le-a spus: "Ce să fac, eu i-am trimis spre Denikin şi spre Vranghel, dar au schimbat direcţia fără să-mi spună nimic. Ce pot eu să fac este să repet ordinul şi să vă dau o drezină ca să vă duceţi să îl convingeţi pe Cristian Rakovski". Aşa au făcut, şi l-au ajuns cu drezina pe Cristian Rakovski între Nicolaev şi Tiraspol (deci Rakovski mai avea de făcut doar un salt şi intra în Basarabia, iar al doilea salt ar fi fost în Moldova). L-au oprit ca să discute: au făcut o şedinţă care a început la 7 seara şi s-a terminat la 5 dimineaţa, Hall şi cu Hill argumentând că tactica are prioritate asupra strategiei şi deci războiul contra lui Denikin şi Vranghel era mai important faţă de ocuparea şi bolşevizarea României. La vot, cei 22 de aşa-zişi generali a celor 22 de divizi bolşevice au fost toţi de acord să lase România şi să se ducă spre Denikin şi spre Vranghel. Numai Rakovski se împotrivea şi au fost necesare încă două ore pe capul lui până a semnat şi el schimbarea de direcţie şi renunţarea la atacarea României. Hall şi cu Hill au plecat cu drezina mai departe, au ajuns la Iaşi şi i-au dat convenţia lui Brătianu. (Brătianu fixase o dată limită când îşi dăduse asentimentul pentru semnarea convenţiei: 30 dec. 1917. Dacă nu se realiza această convenţie de recunoaştere reciprocă, el urma să ia măsuri de apărare, pentru că România nu se poate apăra pe Prut, ci doar pe Nistru care este o graniţă fortificată de natură în favoarea României.) Era 31 dec. 1917 şi Brătianu trimisese Divizia 11 din Slatina. Aceasta e gloria Diviziei 11 din Slatina, comandată de gen. Traian Broşteanu: a luat poziţie pe malul drept al Nistrului.
Autonomia Basarabiei . Conform decretului de autodeterminare a popoarelor, în Basarabia s-au făcut alegeri şi s-a ales Sfatul ţării. Sfatul ţării s-a întrunit la 27 nov. 1917 şi a hotărât autonomia Basarabiei.
Ionel Brătianu a insistat: "Ce autonomie?! Votaţi unirea, ca eu să vă pot apăra pe Nistru, iar nu pe Prut, care e mic." Basarabenii nu au răspuns nimic, şi toţi emisarii trimişi de Brătianu au venit înapoi comunicând că domnii basarabeni păstrează tăcerea şi nu se angajează. Regele Ferdinand l-a chemat la Iaşi pe Pantelimon Halipa, primul sau al doilea conducător al partidului naţionalist din Basarabia şi i-a cerut să facă unirea cu România. N-a avut însă succes! Nu se ştie dacă Pantelimon Halipa i-a spus secretul Basarabiei. Cert este că s-a rămas doar la prima etapă: autonomia Basarabiei. Spre sfârşitul lui ian. 1918 basarabenii au votat etapa a doua: independenţa Basarabiei. Basarabia era stat independent (iar nu alipit la patria-mamă, România).
Diversele demersuri pentru unire . La 21 ian. 1918 a venit mareşalul Averescu ca prim-ministru, cu program de a încheia pacea separată cu nemţii, pentru că mareşalul Averescu avea mai mare prestigiu decât Ionel Brătianu; în plus, era şeful Armatei şi făcuse specializarea la Berlin, în aceeaşi clasă cu mareşalul german Mackenzen. Mareşalul Averescu, ca prim-ministru, a cerut şi el basarabenilor unirea cu România, dar basarabenii iarăşi n-au răspuns nimic, n-au dat nici un semn. Atunci Averescu a trimis la Chişinău pe ministrul de război Ianculescu, un mare general. A venit el, a vorbit, a dres. Nimic! Domnii basarabeni ascultau cu respect, cu atenţie, dar nu se angajau. Atunci Ianculescu a adus cele două regimente de artilerie din divizia a 11-a Slatina, le-a pus în jurul Chişinăului şi le-a ordonat să tragă în aer ca să impresioneze pe basarabeni şi să-i determine să voteze mai repede unirea cu România. Domnii basarabeni n-au votat! Ascultau bubuiturile de tun, ştiau că sunt româneşti, dar nu au votat. La 5 martie s-a încheiat armistiţiul de la Buftea şi a venit guvernul Alexandru Marghiloman cu suveranitate şi asupra Moldovei. Guvernul Marghiloman avea şi el misiunea să convingă basarabenii să se unească cu România şi a trimis şi el emisar. Tot aşa, basarabenii ascultau şi nu spuneau nimic. Marghiloman l-a trimis pe Const. Stere (care era o personalitate, om de cultură, rectorul universităţii Iaşi), să-i convingă pe basarabeni. Constantin Stere a intrat în şedinţa Sfatului ţării de la Chişinău şi a pledat unirea Basarabiei cu România. Domnii basarabeni au ascultat cu respect, cu atenţie, au bătut din palme, dar nu s-au mişcat din bănci ca să voteze. Atunci Stere, furios, a ieşit în stradă, să instige populaţia să intre cu forţa peste Sfatul ţării şi să-i convingă pe deputaţi să voteze. Dar şi basarabenii de pe stradă au ascultat, au aplaudat, dar n-au făcut nimic. Stere s-a întors la Bucureşti crezând că basarabenii erau nişte mafioţi, nişte bandiţi, şi că vroiau bani. A strâns monede de aur şi a cerut să se împartă monede de aur deputaţilor basarabeni ca să voteze unirea cu România. Basarabenii nu au primit banii (deci nu erau corupţi)! Dar tot nu au votat unirea cu România!
Secretul Basarabiei . O dată, brusc la 27 martie 1918, fără să ştie Bucureştiul şi Iaşul, s-a întrunit Sfatul ţării şi, din proprie iniţiativă, a pus la vot unirea Basarabiei cu România. Rezultatul: 86 pentru unire, 3 contra. Consider interesant să menţionez ale cui au fost singurele 3 voturi împotrivă: ale evreilor (pentru că ei vroiau ca Basarabia să fie republica Israelului). Au fost şi 32 de abţineri (ruşii şi ucrainienii).
Ce i-a determinat pe domnii basarabeni să nu voteze unirea atâta timp şi să voteze acum, nesolicitat:
În armata rusă ţaristă (devenită armata rusă sovietică) se găseau 100 000 de recruţi din Basarabia, răspândiţi de la Marea Baltică până la Oceanul Pacific. Dacă Basarabia vota unirea cu România, aceştia toţi erau făcuţi prizonieri, iar în Rusia nu se ştie niciodată soarta prizonierilor, putând fi egală cu moartea; de aceea Sfatul ţării a conceput în secret să-i aducă întâi pe aceşti 100 000 de tineri la Chişinău şi abia pe urmă să voteze. Pentru aceasta s-a format o delegaţie secretă din trei oameni, condusă de deputatul Păscăluţă, care a plecat la Moscova să-i ceară lui Lenin să aducă toţi copiii Basarabiei sub pretextul de a forma corpul de armată al Basarabiei, ca să o apere. Directorul de cabinet al lui Lenin, când a auzit că sunt din Basarabia, i-a dat afară, motivând că Lenin avea treburi mai importante de rezolvat. Stăteau pe sală, necăjiţi, fără soluţie, gândindu-se, când au văzut un ofiţer sovietic intrând într-o cameră, după care au auzit strigătul: "Să trăieşti frate!" (pe româneşte). Şi-au închipuit că în dosul acelei uşi se afla un român şi, după ce a plecat acel ofiţer, au bătut la uşă şi au intrat. Camera aceea cuprindea toate aparatele de transmisie ale guvernului Lenin şi ale Ministerului de război Troţki. Un locotenet-inginer servea toate aceste aparate. S-au recomandat şi au aflat că şi locotenentul sovietic era basarabean. Apoi locotenentul i-a întrebat ce vor, iar ei i-au spus că solicitaseră audienţă lui Lenin ca să facă un corp de armată al Basarabiei şi că fuseseră daţi afară. Locotenentul acesta le-a răspuns cam aşa:
"- O dată cu revoluţia se deşteaptă toată lumea, afară de voi, cei de la Chişinău! Cum vă puteţi închipui că vă aprobă Lenin această cerere? Dacă voi ajungeaţi la el şi-i spuneaţi ce mi-aţi spus mie, acum mă uitam pe fereastră la voi, împuşcaţi la zidul acela."
"- Deci nu se poate?"
"-N-am spus că nu se poate, dar ce aţi făcut voi e prost. O să facem noi împreună un ordin al lui Lenin şi îl trimit eu."
La începutul lui dec. 1917 acest ofiţer a transmis la toată armata rusă ordinul ca toţi soldaţii, ofiţerii şi subofiţerii născuţi pe teritoriul Basarabiei să primească o foaie de drum cu destinaţia Chişinău, unde să formeze corpul de armată pentru apărarea Basarabiei împotriva duşmanului din vest (a României).
Lenin n-a aflat, dar a simţit că se face ceva şi a trimis ca politruc la Chişinău pe Vlad Inculeţ (student la Universitate, la Fizico-Chimice, care aderase la partidul roşu). Persoane de la acest nucleu naţionalist de la d-na Alexandrina Russo mi-au spus că l-au văzut cu ochii lor pe Vlad Inculeţ în gara Chişinău când a coborât din trenul de la Moscova: era îmbrăcat ca un muncitor salahor, avea şapcă de rus, cizme, şi o salopetă de metalurgist. A coborât pe peronul gării care era plin de lume, s-a aşezat cu faţa spre vest şi a început să strige: "- Acolo, la Iaşi şi Bucureşti, se află duşmanul ereditar al Basarabiei, duşmanul de moarte al nostru de care trebuie să ne apărăm!" Pe urmă s-a întors cu faţa spre est şi a arătat spre Moscova: "- Acolo este mama noastră protectoare, Moscova, buna noastră mamă!" A venit apoi la Sfatul ţării. Ce s-a întâmplat nu se ştie, dar a devenit preşedintele Sfatului ţării şi, împreună cu Mitropolitul Iurie, la 27 martie 1918, spontan, s-a votat unirea necondiţionată a Basarabiei cu patria mumă, România.
De fapt, nu a fost unire, ci reunire, pentru că Basarabia făcea parte integrantă din Moldova.
Apoi Vlad Inculeţ a venit la Bucureşti ca ministru al Basarabiei în guvernul Brătianu şi în guvernul Averescu; a fost apoi ministru de Interne, a fost ales şi membru al Academiei (prelegerea lui la Academie era despre timp şi spaţiu). Nu s-a spus cine era locotenentul acela care l-a semnat pe Lenin pentru că se presupunea că locotenentul acela era încă în viaţă şi, dacă ar fi aflat bolşevicii, l-ar fi suprimat.
- Vă mulţumim, d-le doctor. Vă adresez o singură întrebare: acum ne puteţi spune cine era?
- După 1989 am ţinut o conferinţă la Asociaţia Juriştilor şi am relatat exact ce v-am relatat şi dvs. acum. Vorbind de acest locotenent inginer român, lumea din sală a început să strige: "Cine este? Spuneţi, cine este?" Le-am răspuns, aşa cum vă spun şi dvs.: "Ei bine, cred că acel locotenent era sufletul lui Ştefan cel Mare reîncarnat..."