2 septembrie 2014

„Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică” jurnalul unui prizonier român, o mare carte, un mare caracter

Radu Mărculescu (1915-2011)
„Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică”,
jurnalul unui prizonier român, o mare carte, un mare caracter
Poveşti de iarnă de la Monastîrka
Înăsprirea iernii, ninsoarea excesivă mai reduseseră din activitatea multor brigăzi, exceptând "fildeşul". Dar şi aici erau zile când viscolul bătea cu atâta turbare, că până şi gărzile pregetau să iasă în teren. Atunci profitam de acest relache pe care ni-l dăruia natura ca să ne odihnim, să citim ori să stăm de taclale sau poveşti. Un vad bun pentru desfacerea acestor bunuri impalpabile şi reconfortante care sunt povestirile era în fundul bordeiului, unde se afla şi craca mea (la priciul de sus). Era un loc mai retras şi mai intim, unde obişnuiau să se strângă povestitorii şi auditoriul lor. Un astfel de povestitor era şi Mitică Grama, sublocotenent activ de artilerie. Poveştile lui erau interesante, fiindcă se refereau la lumea satelor şi a colhozurilor din jurul Orankiului, o lume pe care, într-o brigadă de cosaşi, o călcase pas cu pas în vara ce trecuse. Bun cunoscător al limbii ruse si bucurându-se, ca si ceilalti ortaci (toţi soldaţi), de un regim mai relaxat din partea gărzilor, care se obişnuiseră cu ei, a putut veni în contact direct cu acea lume a colhoznicilor, talpa ţării (adusă la ultima treaptă a mizeriei si silită să-si ducă existenta în conditii aberante)."Una din aceste anomalii, îşi începu Grama una din savuroasele lui povestiri, într-o după-amiază de sâmbătă pe care un viscol bine-venit ne-o facuse zi liberă, una din aceste anomalii, efect al războiului, dar mai ales al menţinerii în continuare de trupe masive în ţările ocupate, se răsfrânge asupra proporţionalităţii sexelor în această chinuită lume a satelor. La o sută de locuitori, 80 sunt femei, iar cei 20 de bărbaţi se împart în: bătrâni, invalizi şi copii. Nici un bărbat în toată firea. E de înţeles la ce grele încercări este supusă fiziologia bietelor femei. De aceea, apariţia într-un colhoz a unei echipe de prizonieri tineri, voinici si buieci (cosaşii erau totdeauna bine hrăniţi) stârnea adevărate furtuni în simţurile îndelung comprimate ale abstinentelor femei, mai ales când, din motive de organizare a muncii, cosaşii nu se mai înapoiau la lagăr, ci înnoptau la colhoz, cu toată lumea de-a valma. Cum pentru o sticlă de votcă procurată de femei din sărăcia lor gărzile consimţeau să închidă ochii, acele nopţi de vară, nopţi fierbinţi de Sânziene, ori Drăgaica, îşi redobândeau ancestrala lor funcţie de ritual al fertiIităţii, contribuind astfel la compensarea pierderilor de populaţie din cauza războiului, suferite de greu încercatul popor sovietic. Din păcate însă, cererea fiind mare, iar oferta limitată, curând între solicitante se iviră conflicte care degenerară în păruieli, fapt ce nu intârzie să ajungă la urechea autorităţilor locale, apoi raionale. Acestea aveau o altă optici decât a femeilor cu privire la refacerea echilibrului demografic al URSS-ului prin contribuţia prizonierilor. Aşa încât, în sala de solemnităţi a colhozului, se organiză o mare adunare, la care veniră să ia parte înalţi oaspeţi de la centru. A mai fost chemat, învinuit de lipsă de vigilenţă, şi şeful gărzii, un moldovean din Transnistria, de pe lângă Balta, care, amuzat, îmi povesti cum a decurs dezbaterea. "Şedinţa, prezidată de un comisar de la centru, a fost deschisă de un procuror tinerel care începu cu un lung şi aspru rechizitoriu adresat femeilor. În vreme ce bărbaţii lor au sângerat şi s-au acoperit de mărire în război, iar acum pe tot întinsul ţărilor eliberate stau să vegheze şi să apere cuceririle sovietice, ele ce fac? Se lasă ademenite în braţele foştilor ocupanţi fascişti care au făcut şi au dres ... crime, violuri, jafuri, distrugeri ... în sfârşit, tot tacâmul limbajului propagandistic în vigoare. «Cum aţi putut să decădeţi în aşa hal de la demnitatea dumneavoastră de femei sovietice?» întreba el retoric. «Ce ruşine! La astfel de lepădături, la astfel de gunoaie de bărbaţi aţi ajuns să vă uitaţi?» «Dă-ne tu alţii mai buni!» urlă din mulţime, ca scoasă din minti, o femeie tânără si voinică mai să rupă-n brate bărbatul şi nu altceva. «Dă-ne tu altii mai buni!» repetă furioasă toată multimea aceea de femei contrariate în instinctele lor cele mai elementare. «Tăcere» se oţări procurorul. «Astfel de manifestări huliganice arată cât de jos aţi decăzut din demnitatea ... » «Ia mai du-te-n aia mă-tii cu demnitatea ta! mârâi una din cumetre. Ce-i aia «demnitate?» Îmi ţine ea loc de bărbat? Mie bărbat îmi trebuie, nu demnitate.» «Asa e! începură să urle femeile. Vrem bărbaţi, nu demnitate», repetă, scandând, masa dezlănţuită. «Daţi-ne înapoi pe bărbaţii noştri, dacă ăştia nu vă plac», începu să se mai audă ici şi colo. Sesizând pericolul acestei noi formule care punea în discuţie însăşi legitimitatea rămânerii sub arme a unui puhoi de omenire acum, când războiul se terminase, comisarul ceru liniste, pentru ca tovarăşul procuror să-şi încheie expunerea. Dar tovarăsul nu sesiză aluzia de a încheia această penibilă sedintă şi o ţinu pe-a lui mai departe, aşa cum o pornise. «În concluzie, îşi reluă el cuvântul, pentru a pune capăt acestei stări de lucruri care constituie o ruşine la nivel unional, conducerea de partid a hotărât ca brigada de prizonieri să părăsească imediat colhozul.» Acum se dezlănţui nebunia în masă. La început femeile rămaseră împietrite, ca la citirea unei sentinţe de condamnare. Apoi una dintre ele, care şedea în rândul din faţă, sări ca arsă de pe scaun şi, ridicându-şi fusta şi arătându-şi ruşinea procurorului, îi strigă înverşunată: «Atunci ... fă-mi tu! În aceeaşi clipă, ca la un semnal, oate săriră de pe scaune şi, ca niste turbate, începură să-şi salte fustele, să-şi arate procurorului podoabele şi să-i strige furioase lubrica lor invitaţie. Procurorul şi ceilalţi din prezidiu, acum în picioare, priveau încremeniţi acest spectacol demenţial: o sală întreagă de femei într-un acces de isterie colectivă, săltându-şi fustele, arătându-şi onoratului prezidiu şi faţa, şi dosul şi repetând obsesiv, cu glasuri aspre, până la răguşire, propunerea lor neruşinată. Vacarmul nu se potoli decât atunci când, devenind agresive şi apropiindu-se cam prea mult de podium, în intenţia vădită de a-l obliga pe procuror să le onoreze invitaţia, acesta, împreună cu ceilalţi, găsi mai înţelept să o ia la sănătoasa, trăgând desigur concluzia că, oricât ai fi de mare şi de tare, cu femeile nu-i de glumit", îsi încheie Grama hazlia-i păţanie în hohotele noastre de râs.