Consiliul Unirii şi-a ţinut şedinţa pe data de 13 iunie, abordînd probleme legate de pregătirea pentru acţiunile legate de 22 şi 28 iunie

Pentru această şedinţă au fost invitaţi, în perspectiva unificării forţelor proromâneşti pe o platformă unionistă Mihai Ghimpu sau – în cauza unui refuz – Valeriu Saharneanu şi Ion Hadârcă. Acceptul lor mai este aşteptat de membrii activi ai CU.

Reprezentanţii entităţilor politice, care au depus cereri pentru manifestările de la 28 iunie, au informat asistenţa despre problemele pe care le întimpină în legătură cu poziţia abuzivă din partea Partidului Liberal, ce controlează pîrghiile administrative ale municipalităţii şi foloseşte această ipostază împotriva celor pe care îi consideră oponenţi politici, aplicînd metode comuniste în încercările de anihilare a luptei lor pentru obiectivul unionist.

Reprezentanţii AVR “Tiras-Tighina” şi ai PNL au fost private, astfel, de posibilitatea de a ajunge cu un Marş în PMAN, rezervată de persoane reprezentînd PL pînă în anul 1940 sau chiar pînă în 2110. PNL a difuzat un comunicat de presă legat de această situaţie şi a cerut consilierilor municipali să analizeze situaţia, să o aşeze în albia normalităţii. Se analizează eventualitatea chemării în judecată a Primariei pentru că a inregistrat declaraţiile PL fără a fi respectată legea, bănuindu-se şi trişări ulterioare de acte.

Membri ai Consiliului Unirii vor organiza un transport la cimitirul ostaşilor români de la Cantemir, Ţiganca pe 22 iunie, iar pentru 28 iunie îi cheamă pe toţi românii cu demnitate, pe toţi cetăţenii celui de-al doilea stat românesc să vină la ora 11.00 în faţa Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova, de unde va urma un Marş al Demnităţii Naţionale în ziua cînd se împlinesc 73 de ani de la invadarea Basarabiei de armata sovietică, ce a ocupat acest teritoriu românesc în urma Pactului criminal Molotov-Ribbentrop.

Serviciul de presă al Consiliului Unirii

Comunicat de presă

Pe data de 6 iunie membrii activi din Chișinău ai Consiliului Unirii s-au întrunit în ședința tradițională și au discutat mai multe chestiuni, în special legate de manifestarea pe care urmează să o desfășoare componentele CU pe data de 28 iunie la Chișinău, când se împlinesc 73 de ani de la ocuparea Basarabiei.

Membrii Consiliului Unirii au decis să contribuie prin toate mijloacele la pregătirea acțiunii, menite să spele rușinea trăită de basarabeni pe data de 9 mai 2013, când reprezentanți ai cercurilor imperiale rusești au venit la festivitatea în stil sovietic, patronată de Ambasada Rusiei, ofensând demnitatea națională a românilor, care dau identitate populației din Republica Moldova.

S-a discutat și despre pașii concreți pentru crearea Fundației ”Turnul Libertății”, menite să contribuie la colectarea mijloacelor pentru reedificarea ”Turnului Dezrobirii Basarabiei” în apropiere de Chișinău, care a fost înălțat după eliberarea Basarabiei de trupele sovietice, dar care a fost distrus de regimul comunist după numai doi ani.

S-a propus și s-a decis să se adreseze partidelor politice și socității civile curajoase, nemembre ale Consiliului Unirii, să se alăture acțiunii de la 28 iunie, pentru a se manifesta solidaritate românească și civilă în fața presiunilor impertinente ale Moscovei.

Invitatul CU, pornind de la obiectivul consolidării și extinderii platformei politice românești, a fost deputatul Mihai Godea, președintele Partidului ”Alternativa Democratică”. Dl Godea și-a expus viziunile despre problema românismului, identitatea și conștiința națională în Republica Moldova, perspectiva refacerii unității naționale românești și imperativul promovării obiectivului unionist.

Membrii prezenți au luat cunoștință de poziția exprimată de parlamentarul, liderul PAD, de formație istoric, și au formulat întrebări, la care au primit răspunsuri, exprimându-și opiniile în cadrul unor discuții libere.

Următoarele invitații la ședința tradițională a CU vor fi adresate dlor Mihai Ghimpu, Valeriu Saharneanu, Vasile Costiuc, altor lideri politici.

Serviciul de presă al CU

De la Răsărit vine și întunericul!…

In ultima perioadă, Rusia şi-a intensificat eforturile de a-şi spori influenţa în Europa de Est. Hillary Clinton le-a calificat drept un proces de re-sovietizare

Diavolul stă în detalii, în acele informaţii importante care trec neluate în seamă pe lângă noi, dar ne privesc mai mult decât ne putem da seama. Să le punem într-o ordine pentru a pricepe, cât de cât, războiul geostrategic în care suntem tinţă.

4 decembrie 2012: secretarul de stat american de la aceea vreme, Hilary Clinton, participă, la Dublin, la o reuniune internaţională, în care avertizează că Rusia lui Putin vrea să resovietizeze regiunea, adică să îşi recapete zonele de influenţă pierdute în 1989.

    Avertismentele

În vara anului trecut, un înalt oficial al PSD de la Bucureşti, Ioan Mircea Paşcu, europarlamentar şi fost ministru al Apărării în guvernul condus de Adrian Năstase, scria, pe contul său de facebook, că episodul suspendării preşedintelui Traian Băsescu este parte a războiului geostrategic dintre Statele Unite ale Americii şi Germania pe de o parte şi Rusia pe celelaltă parte. Miza: România şi Moldova.

Cam în acelaşi timp Agenţia de analize Stratfor, formată din foşti agenţi ai CIA şi vocea oficioasă a centralei de la Langley, atrăgea atenţia că Washingtonul este atras în aşa-zisele revoluţii din lumea arabă pentru a neglija Estul Europei, unde se vor petrece “lucruri interesante” în încercarea Moscovei de a-şi recupera zonele de influenţă pierdute.

    Confirmarea

Şi, într-adevăr, s-au şi petrecut lucruri importante. Rusia a mutat strategic, brutal chiar un parteneriat strategic cu Ungaria după ce premierul Viktor Orban a fost în vizită la Moscova, Budapesta fiind parte a South Stream.

Lovitura năucitoare din Republica Moldova, unde coaliţia pentru integrare europeană a fost spulberată, periclitând începutul integrării europene a Chişinăului şi lovind strategic în interesele vitale ale Bucureştiului şi, concomitent, în sponsorii germani şi americani, cei care sprijină orientarea occidentală a Republicii Moldova.

Săptămânile trecute, Moscova a mai mutat încă o dată strategic pe tabla de şah geostrategică a regiunii. Parlamentul sârb a votat pentru conducta South Stream.

La Sofia, unde guvernul de dreapta nu era prea convins să mai meargă pe South Stream, s-au folosit tehnicile cunoscute şi la noi în decembrie 1989: revoltele de stradă.

Pentru România în acest moment suntem înconjuraţi de South Stream şi de războiul gazelor cu care Moscova vrea să lovească Europa.

  Gazprom şi demonstraţiile antigaze de şist din România

În iarna si primăvara lui 2012, în câteva oraşe din estul României, concomitent cu demonstraţiile antiguvernamentale şi antiprezidenţiale, au avut loc ample manifestaţii împotriva gazelor de şist. Peste 10.000 de oameni au manifestat la Bârlad, de exemplu. Un adevărat spirit civic, au spus unii. Alţii, mai bine informaţi, s-au îndoit profund.

O analiză foarte interesantă îi aparţine lui Keith Smith de la CSIS, cel mai important analist american pe securitate energetică. Ce este CSIS? Cel mai important centru american de studii strategice. Analiza CSIS vorbeşte de lobby- ul Gazprom împotriva gazelor de şist în Europa de Est şi România. De ce? Fiindcă dacă, de exemplu, România şi Polonia ar reuşi exploatarea, atunci ar deveni independente energetic faţă de Rusia, iar o dată cu ele şi alte ţări est şi central europene.  Rusia şi-ar diminua major influenţa strategică.

Şi, ca atare, Gazpromul, adică Moscova, lucrează prin laboratoarele de la Lubianka, testate, de altfel, cu succes din vremea KGB-ului care nu a murit, doar s-a transformat.

Firma însărcinată să se ocupe de lobby, organizarea de manifestaţii de protest etc. este G Plus, despre care s-a scris anul trecut că a lucrat şi pentru premierul Victor Ponta, la Bruxelles, în timpul participării sale la reuniunea Consiliului European, din vara lui 2012.

A plătit Gazprom, prin G Plus, şi organizarea manifestaţiilor de protest din România? Nu avem date certe, dar de implicarea gigantului petrolier vorbesc foarte multe surse, iar americanii sugerează această ipoteză.

Interviul lui George Maior despre ofensiva rusească

Cele două interviuri, de la sfârşitul săptămânii trecute, ale şefului SRI, George Maior, nu putem să nu le legăm de această ofensivă rusească.

De altfel, mesajele directorului SRI sunt puse în această demonstraţie, inclusiv în interviu. Declaraţiile lui Hilary Clinton de la Dublin de care pomeneam, atacul la adresa Moldovei şi pomenirea de către Maior şi a Vocii Rusiei. Cum alţii sunt mai buni analişti decât noi cine credeţi că a sărit la gâtul lui Maior?

Până să vă spunem cine, să mai amintim un citat din interviul lui Maior din România liberă referitor la perioada interimatului prezidenţial al lui Crin Antonescu: „A existat din punctul de vedere al Serviciului o preocupare a unor state partenere în legătură cu stabilitatea Serviciului, având în vedere aportul său masiv la securitatea euro-atlantică.” Deci, o spune tranşant şeful SRI: când Antonescu era la Palatul Cotroceni s-a încercat un atac la SRI şi la alianţa euro-atlantică. Şi, de aici, putem specula …

    Avertisment voalat de la „Vocea Rusiei”

În strategia de informaţii se spune că e bine să lansezi nişte semnale şi apoi să te bazezi pe spiritul de observaţie al analiştilor să priceapă care sunt tinţele. Adică cele care reacţionează brutal, simţindu-se vizate. Două atacuri-replică au venit luni. Antena 3 şi Vocea Rusiei, o veche alianţă mediatică şi nu numai, au atacat dur SRI.

Vocea Rusiei l-a atacat la baionetă pe George Maior. Fraza de final nu e întâmplătoare: „Sofia a fost prima rândunică a primăverii europene, rămâne de văzut când vor înflori ghioceii de la Bucureşti.”. Adică băieţi: Urmaţi voi! Cine pricepe bine, cine nu! E un avertisment clar pentru cine are urechi să audă. Şi avertismentul nu e doar pe undele postului de radio guvernamental de la Moscova. Mechel şi-a vândut afacerile din România lăsând o bombă socială. Dar e doar partea văzută a aisbergului. Fiţi atenţi la detalii. Diavolul stă în detalii!

„Există o mişcare de resovietizare a regiunii. Ştim care este scopul şi facem eforturi să găsim metode efi ciente de a încetini sau a preveni această mişcare.”

Ion Coja

Uniunea Ofiţerilor în Rezervă „STEJARUL” a comemorat ziua de 2 martie 1992

La 2 martie 2013, membrii Uniunii Ofiţerilor în Rezervă „STEJARUL” au participat la activităţile dedicate comemorării a 21 de ani la începerea acţiunilor de luptă în regiunea transnistreană a Republicii Moldova. Membrii Uniunii, în rândurile căruia sunt zeci de combatanţi, sunt şi în ziua de astăzi pe primă linie a evenimentelor politice din ţară.

La slujba de pomenire, depunerea de flori la Monumentul Ştefan cel Mare, la marşul comemorativ şi mitingul la Complexul memorial „Eternitate” au participat peste o sută de membrii ai Uniunii.

La mitingul de la Complexul memorial „Eternitate” a luat cuvântul colonel(r) Alexandru Gorgan, ex-viceministru al Apărării, ex-secretar al Consiliului Suprem de Securitate al R. Moldova, cavaler al Ordinului Ştefan cel Mare. În discursul său el a menţionat cauzele declanşării acestui conflict, precum şi consecinţele lui. Gorgan a atenţionat asupra necesităţii de a îmbunătăţi nivelul protecţiei sociale a veteranilor de război şi a membrilor familiilor lor.

CRIZĂ DE IDENTITATE NAŢIONALĂ LA ROMÎNI

Clasa politică valahă, încă din copilăria sa, a prins un nărav foarte scîrnav de a face cîrdaşlîc şi frăţie de arme nu cu apropiaţii săi de cruce creştinească, ci cu păgînii şi duşmanii creştinităţii, răi şi nedrepţi, dar mari şi puternici.
(continuare)

3. Boala expansionismului.
Cît de avan nu s-ar strădui bărbaţii savantlîcoşi din preajma Academiei Romîne să astupe cu un strat gros de poveşti frumoase adevărul despre trecutul indepărtat al romînilor, acesta tot una singur se trage pe brînci şi iese la lumina zilei – aşa gol-goluţ, cum l-a născut măicuţa sa:
Valahia nicicînd în trecutul său n-a avut profilul geografic al Romîniei mari de la 1918. Nici populaţia din teritoriul ei n-a fost un popor ”unitar”, cum îl zugrăvesc letopisarii contemporani bucureşteni. Şi nici ”neam romînesc” n-a existat pînă în a doua jumătate a veacului XIX.
În veacurile XIII – XV, cum ne mărturisesc documentele istorice din acea perioadă, pămînturile cucerite mai tîrziu de valahi, erau bucăţite în mai multe unităţi teritoriale, neatîrnate una de alta, unele avînd pretenţii stataliste, numite voievodate – Transalpina (Valahia), Cumania, Transilvania şi a.
Însă în acele vremuri medievale cumplite se întîmplau rare cazuri cînd aceste formaţiuni statale puteau rezista la presiunea puterilor vecine mai mari, mai puternice. Statele mai slabe, fie că erau cucerite prin foc şi sabie, fie că de bună voie se aciuau sub aripa statelor vecine, pentru a scăpa de duşmani mai groaznici şi mai hrăpăreţi. Se practica tot felul de relaţii între state: prieteşug, subjugare şi vasalitate. Ţările mici, la rîndul lor, îşi găseau şi ele băieţaşi de bătaie printre vecinii lor – ţări încă mai mici şi mai slabe, cucerindu-le teritoriile, jefuindu-le populaţia după năravul imperiilor mari, uitînd şi ele de învăţătura bibleică, care spune: ”Iubeşte-ţi apropiatul” şi ” Nu săpa groapa altuia, că singur vei cădea în ea”.
Valahia medievală poate servi de exemplu crestomatic în această privinţă.
Filozoful romîn, ex-ministrul de externe al Romîniei A. Pleşu constata un element esenţial al caracterului şi psihicului naţional al romînului, spunînd: ”Romînul, ca orice fiinţă slabă şi complexată, aruncă cu piatra numai în acei oameni, din partea cărora ştie ca nu se poate aştepta la represiuni”.
Ţară mică şi slăbănoagă pe un teritoriu mic la început, fiind dependentă de Regatul Ungar, mai apoi subjugată de Imperiul Otoman, Valahia işi strînge şi ea de-a lungul veacurilor bucăţică cu bucăţică din teritoriile vecine, aruncînd cu piatra în cei mai slabi, visînd şi ea, mititica, să devină mare şi tare.
Aşa, de pildă, voievodul Transalpiniei (numele iniţial al Valahiei în documentele, scrise în limba latină), la 1327, se autoîntitula simplu de tot: ”Bazarab, voivoda Transalpino” (Basarab, voievod al Transalpiniei) – a se vedea: ”Documenta Romaniae Istorica”, Bucureşti 1977, vol.I, pag. 39.
Însă doar numai peste o jumătate de secol, la 1391, domnitorul Mircea cel Bătrîn purta de acum o titulatură domnească ”împodobită” cu un şir de toponime, adică denumiri de teritorii, acaparate de domnitorii valahi în acest răstimp:
”Mircius, dei gracia woyewoda Transalpinus, Fogaraş et Omlas dux, Severini comes, Tresti dominus ac terrarum Dobrodicii despotus etc”. – Mircea, din mila lui Dumnezeu, voievodul Transalpiniei duce de Făgăraş şi Amlaş, comite de Severin, stăpîn al Dîrstorului şi despot al ţării Dobrotici etc. (Tot acolo, pag. 125).
Iar acum, stimate cititor, întoarce privirea de la text şi încearcă să reproduci din memorie, fără calculator, numele ţării pe care o conducea voievodul Mircea cel Bătrîn! Amatorii de anticuariat de la Academia Romînă spun că numele ei era ”Ţara Romînească”. Adică ţara ”romînilor”.
Of, Doamne şi iar Doamne! De unde s-au luat romînii în acele vremuri? Cînd adevărul istoric, cu gura lui proprie, ne grăieşte că pe atunci în toată lumea albă nu se năzărea vre-un suflet omenesc de seminţie romînească. Nici chiar valahii pînă în veacul XIX n-au ştiut ce măncare de peşte e aceea ”romîn”, ”Ţara Romînească”, ”limbă romînă”…
Valahii cu mare zăbavă se închegase ca neam, iar odată ieşiţi din tufişurile întunecoase preistorice, au păşit cu stîngul pe şleaul destinului său istoric, prezentîndu-se în faţa lumii ca popor cuceritor, neastămpărat şi belicos. Chiar la naştere, în metrica sa şi-a înscris un omicidiu.
”Anul 976. Prima menţiune cunoscută despre valahi din Peninsula Balcanică. Cronicarul bizantin Ioan Skylitzes…..arată că David, unul dintre fraţii lui Samuil a fost ucis de către vlahii ”chervănari”…
(Vezi Istoria Romîniei în date, Bucureşti 1972, pag. 58-59).
Prin secolele XII-XIII, badea Mior Moldovanul s-a plăns în balada Mioriţa pe un vecin pizmaş şi lacom din imediata vecinătate dinspre Asfinţit, necunoscîndu-i încă cu precizie sămînţa de neam (nu putea fi altul decît valah), care, împreună cu cel ungurean,
Mări, se vorbiră
Şi se sfătuiră
Pe la apus de soare
Ca să mi-l omoare
Pe cel moldovan
Ca-i mai ortoman
Şi are oi mai multe….

Mai tărziu, cronicarul moldovan Grigore Ureche, va constata de acum documentaristic în ”Letopiseţul Ţării Moldovei” faptul că ”toţi domnii de primprejur îi cuvîntau de rău (pe munteni – n.n), zicîndu că n-au fost într-ajutor crucii şi creştinităţii, ce păgînilor şi duşmanilor….” (Gr. Ureche, ”Letopiseţul….pag. 104).
Clasa politică valahă, încă din copilăria sa, a prins un nărav foarte scîrnav de a face cîrdaşlîc şi frăţie de arme nu cu apropiaţii săi de cruce creştinească, ci cu păgînii şi duşmanii creştinităţii, răi şi nedrepţi, dar mari şi puternici. Domnitorii valahi, tot drumul istoriei, atîta grijă au avut: să-şi năpădească vecinii mai slabi, sa-şi lărgească necontenit spaţiul de habitare pentru poporul său. Generalii romîni la 1918 se exprimau intr-un limbaj şi mai clar, spunînd că armata romînă a întrat în Basarabia pentru ”a-şi lărgi spaţiul de hrană”.
Şi aşa pas cu pas, din an în an, tot ţigănind bucăţi din teritoriile străine, valahii, cu timpul, s-au revărsat departe dincolo de vatra lor istorică, pe care le-a dăruit-o bunul Dumnezeu la facerea lumii şi a sămînţiilor omeneşti.
Vecinilor noştri, orgolioşi şi făloşi de fire, le rîdea inima văzînd cum ţara lor creştea ca aluatul pe drojdii – de la dimensiunile unei broaşte, pînă la cele ale unui buhai bine păscut şi, în adaos, ghiftuit deavolna cu tărîţe opărite, amestecate cu gălbenuş de ouă de struţ.
De la o vreme năbădăile expansioniste spontane ale unor domnitori valahi au generat o boală naţională crîncenă de proporţii epidemice, bacilul căreia a pătruns în celulele hemoglobinei sîngelui de neam al valahilor, a atacat sistemul lor imunitar şi de acum se transmite prin genele ereditare din tată în fiu. E vorba de morbul expansionismului, pretutindenismului şi grandomaniei – boleşniţă neamoromînească, cu semne vădite de paranoia, devenită astăzi cronică, care de acum nu se mai poate vindeca cu nimic în lume – nici cu buruiene, nici cu doftorii sau descîntece la babe.
Romînii contemporani sînt deprinşi cu boala moştenită din bătrîni, încît fără această patologie nu se mai simt în apele lor, un neam teafăr, întregit. Au ajuns chiar să se fudulească cu ea, alăturîndu-şi diagnosticul la numele de neam, de parcă acesta ar fi o distincţie onorifică, un titlu ştiinţific sau un grad militar. Aşa şi se numesc: ”romîni de pretutindeni”. Adică, romîni betejiţi de boala expansionismului, romîni bate-drumuri, mutaţi şi mutanţi, ne la locul lor, duşi de acasă, împresuraţi prin lume.
Tabloul clinic al acestei maladii se mai manifestă şi prin faptul, că pacienţii sînt scuturaţi ca de friguri de idei halucinante, cum că şi globul pămîntesc ar fi teritoriu romînesc, rupt din trupul ţării-mume de către ocupanţii extratereştri.
Bine a spus, cine a spus că Romînia a înghiţit nemestecate prea mari bucăţi de teritorii străine şi acum are probleme de digestie. O frige jigăraia la stomac şi suferă de balonări la burtă din cauza problemelor naţionale.
De la sine se înţelege, că populaţia din ţinuturile noi, cucerite de valahi, era foarte pestriţă din punct de vedere al obîrşiei sale etnice şi al limbilor vorbite. Aceste frînturi etnice, rupte din baştina lor istorică, exprimîndu-ne în limbajul mareromînilor xenofobi moderni, ”erau străine de neam” şi se identificau cu numele lor etnic de origine – cumani, unguri, bulgari, saxoni (saşi), sîrbi etc.
Conştientizarea identităţii de neam la valahi s-a produs mai tîrziu decît la popoarele vecine (unguri, moldoveni, bulgari etc) – fapt mărturisit de documentele vechi, unde pe străbunii romînilor îi întîlnim purtînd diferite porecle etnice: transalpini, cumani, valahi, ungrovlahi, munteni etc.
După unirea, la 1859-62, a unei părţi din teritoriile istorice ale Ţării Moldovei (ţinuturile moldoveneşti din dreapta Prutului) cu Valahia şi integrarea în statul nou-născut cu numele Romînia a unui număr impunăor de moldoveni (de fapt, n-a fost unire, ci o siluire flagrantă a voinţei poporului moldovenesc de către forţele unioniste), se crease o situaţie, cînd cuantumul cetăţenilor ”străini de neam”, depăşea simţitor numărul populaţiei autohtone de etnie valahă.
Clasa politică valahă, vicleană şi şmecheră, nu putea sa nu observe din timp primejdia acestei desbalanţe etnice pentru stabilitatea politică a viitoarei statalităţi, care mai avea şi pretenţii de stat ”unitar” şi ”mononaţional”.
Dar, în loc să aibă grijă pentru rezolvarea şi armonizarea relaţiilor interetnice, guvernarea de la Bucureşti a pus pe roate o companie ideologică de proporţii înfiorătoare de denaţionalizare şi romînizare năsîlnică a tuturor etniilor ”străine” din statul romîn. În acelaşi timp, din bastioanele academice bucureştene a fost lansată ideea fantomasgorică şi mincinoasă, ca mama dracului, despre ”unitatea de neam şi continuitatea poporului romîn din cele mai vechi timpuri pînă astăzi”, în teritoriile dintre Nistru (poate chiar dintre Bug şi Nipru) pînă la Tisa.
În acest scop, alături de osanalizarea ”neamului romînesc” pe fundalul unui xenofobism de junglă, politicanilor şi ideologilor romînizatori le-a mai trăsnit prin cap şi o şmecherie diavolească de a-i atribui termenului ”romîn”, în afară de singura lui umplutură semantică – cea de cetăţean al statului romîn – şi însuşirea de nume de neam (etnonim). În urma acestui vicleşug criminal, toţi cetăţenii romîni, indiferent de apartenenţa lor etnică, peste noapte au devenit ”romîni de naţionalitate” (sic!).
Frîntura din neamul moldovenilor de pe pămînturile istorice ale Ţării Moldovei, la apus de Prut, a fost călcată în picioare, facută una cu pămîntul.
Neamul moldovenilor din Romînia a fost îngropat de viu şi astupat cu ţărîna uitării, fiind şters cu nemilă din analele istorice romîneşti. Iar toată avuţia sufletească, plăzmuită de geniul popular şi de înaintaşii moldoveni, de la Mioriţa încoace, a fost confiscată şi trecută la balanţa neamului valah, prefăcut în ”naţiune romînească”.
Cu alte cuvinte fie spus, s-a săvîrşit o crimă gravă de genocid în masă, folosindu-se de metode şi trucuri valaho-romîneşti din cele mai sofisticate.
În aşa fel, neamul cuceritor valah, ieşind din vatra lui istorică, a sărit peste munţii Carpaţi, lăţindu-şi spaţiul ”de hrană” pînă la apele Prutului.
Se vor opri romînii aici? Pe dracu! Ţi-ai găsit naţie. Pofta vine mîncînd, spune o înţelepciune populară. Mai apoi (o spusesem şi mai înainte), romînii de aceea şi se numesc de pretutindeni, pentru că nu cunosc ce-i aceea graniţă statală, nici careva alte limite în timp şi spaţiu.

Valaho-romînii se lăţesc peste Prut.

Anul 1918. Pe continentul european încă pîlpîiau flăcările primului război mondial. Un război imperialist banditesc, nedrept şi criminal din ambele părţi ale frontului, cauzat, în egală măsură, atît de contradicţiile aflate la paroxism dintre ţările implicate în acel măcel continental, cît şi de ambiţiile imperiale ale puterilor mari de a croi harta Europei după placul lor.
Primii doi ani de război oligarhia politică romînească, deşi declarase neutralitatea ţării sale, se apropiase la o distanţă primejdioasă de pojar, jucînd o tănănică tradiţional-romînească în stilul celei mai vechi profesii lumeşti, cu poalele ridicate făcînd mişcări spectaculoase din şolduri, aţîţătoare de anumite pofte, ba înspre puterile Centrale, ba înspre Antanta, uitîndu-se pieziş şi iscoditor la monedele ce i le arunca la picioarele goale un bloc de război sau altul.
Romînia avea un tratat secret cu Germania şi altul de alianţă cu Austro-Ungaria – ţări care constituiau nucleul de bază în blocul Puterilor Centrale. La 17 iulie 1914 reprezentanţii Antantei (Marea Britanie, Franţa şi Rusia, la care mai tîrziu se alăturase Italia), au adus la cunoştinţa guvernului romîn acordul lor de a susţine pretenţiile Romîniei asupra Transilvaniei, care făcea parte din teritoriul Austro-Ungariei, în schimbul participării ei la război împotriva Puterilor Centrale.
Informaţia despre propunerile Antantei a fost captată imediat de serviciile secrete ale Germaniei şi chiar a doua zi, la 18 iulie 1914, dezdedimineaţă, pe nepusă masă, ambasadorul german la Bucureşti se afla de acum în cabinetul ministrului de externe romîn, transmiţîndu-i mesajul împăratului Germaniei Wilhelm al II-lea către regele Romîniei Carol I, prin care se cerea îndeplinirea de către Romînia a obligaţiunilor sale faţă de Puterile Centrale. Conţinutul mesajului, traducîndu-l într-un limbaj mai pe înţelesul lumii nediplomate, spunea următoarele: ”Hai, lele, la război, că te-ai angajat să mergi cu noi împreună!”.
Ce face Romînia? Se dădu cu fundul la gard şi-l făcu pe niznaiul. Îşi mai meştereşte o portiţă neagră pentru ieşire în cazuri excepţionale: la 18 octombrie încheie o convenţie cu Rusia (”Acordul Sazonov – Diamandi”). Cu alte cuvinte, s-a încercuit cu un zid de acorduri internaţionale, că dacă le-ar fi respectat pe toate, trebuia să se desfacă în două şi să între în război din partea ambelor lagăre deodată. Vorba rusului: ”Хитрость фраера сгубила”. Sau, cum spunea ex-premierul rus Cernomîrdin: ”S-au străduit să facă cît mai bine, dar le-a ieşit ca deobicei”.
Războiul scăpătase după ora amiezii, iar Romînia tot stătea locului, uitîndu-se prin fereastră la pojarul european de după zidurile neutralităţii. Deşi mincinoasă în faţa partenerilor de acorduri,ea rămînea totuşi cu faţa curată în faţa lui Dumnezeu, pentru că neparticiparea la război, cum se ştie, nu se judecă.
Fiind însă de fire o ”pasire răpitoare”(D.Cantemir), oligarhia politică bucureşteană se agitase nespus de mult, văzînd cum lupii hapsîni imperiali rup pentru sine hălci zdravene de teritorii din trupul adversarilor săi, iar ea cu neutralitatea sa risca să rămînă fără pradă după război. Doi ani la rînd se uita la acest tablou, ba trecîndu-i prin trup fiori de gheată, tremurindu-i picioarele de groază, ba curgîndu-i saliva din clanţ, provocată de o poftă zănatică ce o scurma necontenit la rînză. Dădu răfagii şi boala învechită şi cronică. Bacilul expansionismului şi grandomaniei o rodea cumplit pînă la măduva oaselor, ca reumatismul pe vreme rea. Imaginea unei Romînii mari şi ”întregite”, cu munţii şi marea, cu pămînturile Transilvaniei demult jinduite, promise de Antanta, o scotea din sărite şi-i întunecase minţile…
În cele din urmă, scuipă cu răutate de trei ori pe neutralitatea sa, pe toate acordurile cu nemţii şi austro-ungarii, cu care singură se încătuşase la mîni şi picioare, şi la 14 august 1916 îşi sloboade armatele sale pe cîmpul de luptă de partea Antantei, care, cum am mai spus, îi făgăduise Transilvania. Pe cealaltă parte a frontului se afla inamicul – Puterile Centrale, bloc militar, în care, în afară de Germania şi Austro-Ungaria, pomenite de acum, mai întra Imperiul Otoman şi Bulgaria.
I se păru că anume antantiştii vor fi acei care, după terminarea războiului, vor sta la masa biruitorilor, plină cu bucate, cu pînea şi cuţitul în mîni. Iar ea, la fel biruitoare, va sta pe un loc de cinste, mai aproape de capul mesei, înfulecînd cu nesaţ din blidul ce îl vor oferi ei mai marii ospăţului.
A fost, de fapt, o aventură pripită a guvernanţilor romăni hapsîni, care putea fi plătită, după cum vom vedea mai la vale, cu însăşi existenţa Romîniei. Chiar profilul ei geografic pe harta Europei seamăna cu o nucuşoară strînsă în cleşte de Germania şi Austro-Ungaria, pe de o parte, şi de Imperiul Otoman şi Bulgaria – pe de alta. Era nevoie numai de o apăsare uşoară ca să sară ţăndări din nucuşoara din cleşte. Aşa şi s-a întîmplat.
Abia întrată în luptă, oastei romîne i se aplică lovituri zdrobitoare de knockout din partea forţelor inamice, superoare numeric şi în iscusinţa militară, conduse de faimosul comandant de oşti, feldmareşalul german Mackensen, supranumit ”spărgător de fronturi”. Numai în bătălia de la Turtucaia armata romînă a împresurat cîmpul de luptă cu mii de morţi, alţi 25 de mii de ostaşi şi ofiţeri romîni au fost capturaţi de inamic ca prizonieri. Au urmat încă cîteva lovituri sub centură şi glorioasa armată romînă, leşinată şi cu pierderi colosale, e împinsă peste rîul Siret.
Aproape întreg terutoriul romînesc cu capitala ţării Bucureşti nimereşte sub stăpînirea nemţilor. Guvernul şi toate aşezămintele de stat ale Romîniei în pripă îşi strîng catrafusele şi, scăpărînd din călcîie, se refugiază la Iaşi, vechea capitală a Moldovei, unde se adăposteşte sub aripa Armatei a IX Ruse, condusă de generalul Şcerbaciov, de pe frontul romîn, aflată şi ea în plină descompunere sub influenţa agitaţiilor bolşevice.
Astfel, marea Romînie încăpuse pe o fîşie îngustă de pămînt moldovenesc, iar viaţa ei atîrna de un firicel de aţă. Mai rămînea ca ”spărgătorul de fronturi” sa-i mai aplice o lovitură în moalele capului, ca Romînia să dispară cu desăvîrşire din conglomeratul de ţări ale lumii.
Puterile Centrale trăgeau de acum capacul sicriului peste ”marisima” şi pofticioasa ţară romînească.
La 13 martie 1917 cancelarul Germaniei Bethmann-Holweg şi ministrul de externe al Austro-Ungariei Ottocar Czernin semnează Documentul de la Viena, unde ambele părţi, sigure de victoria ţărilor lor, au căzut de acord ca, la încheiera războiului, întreg teritoriul Romîniei să fie înglobat în componenţa Imperiului Austro-Ungar.
În aşa fel, Romînia fu aşezată de Puterile Centrale pe patul de moarte, cu mînile încrucişate pe piept. Adversarii de război de acum pusese în cuptor colacii pentru parastasul de veşnica pomenire, cînd şmecheroaica de Romînie găsi un pîrlaz în gardul situaţiei create, în aparenţă fără ieşire, prin care se strecurase cu dibăcie ca să fugă de moartea sigură. Pe ascuns, fără ştirea aliaţilor din Antanta, se aruncă în braţele inamicului şi începu să se drăgănească cu nemţii. Mai întîi, s-a şoşotit amoros la Buftea, încetînd operaţiunile militare din ambele părţi, iar la 26 noiembrie (9 decembrie) 1917 la Focşani încheie un armistiţiu cu comandamentul trupelor austro-germane. Tratativele separate cu duşmanii Antantei şi comportamentul ei de damă, lipsită de scrupule şi de orice angajamente morale, i-a înfuriat pe anglo-francezi. Însă pe Romănia tare o durea în cot de interesele aliaţilor de război şi de angajamentele sale faţă de dînşii.
Tratativele şi armistiţiul separat încheiat cu inamicul i-a permis Romîniei nu numai sa-şi amîne sfîrşitul lumii, dar şi sa-şi păstreze nişte rămăşiţe de forţe armate cu care să continuie aventura sa tradiţional-istorică de acaparare de noi teritorii străine. Instinctul de şoiman de munte n-o părăsi nici pe patul de moarte.
În acelaşi timp, pe celalt mal al Prutului, pe o halcă sănătoasă de pămînt istoric moldovenesc al Ţării Moldovei, consfinţit cu sîngele străbunilor noştri, la 1917, în urma Revoluţiei din Octombrie, poporul moldovenesc ieşi la drum mare cu norocul istoric în mînă. În lumina ”Declaraţiei despre drepturile popoarelor Rusiei”, adoptată de noul guvern revoluţionar de la Petrograd la 2 noiembrie 1917, naţiunea moldovenească din spaţiul pruto-nistrean cu mare sîrguinţă şi entuziasm începe sa-şi reconstruiască căsuţa sa naţională, demolată încă pe vremea războaielor ruso-turce. La 2 decembrie 1917 Sfatul Ţării – organul conducător provizoriu, împuternicit de delegaţii Primului congres al ostaşilor moldoveni din unităţile armatei ruse, proclamă Republica Democratică Moldovenească – stat moldovenesc cu statut de republică naţională în componenţa Federaţiei Ruse.
Statul moldovenesc renăscut, declarîndu-şi autonomia, deşi continua să rămînă juridic parte integrantă a Rusiei Sovietice, devenise, de fapt, o ţară singurică şi izolată. Dinspre Răsărit era blocată teritorial de Ucraina care către acea vreme, îşî declarase îndependenţa, iar guvernul ei (Rada) promova o politică duşmănoasă faţă de guvernul de la Petrograd. Rusia Sovietică, aflată în acea perioadă într-o încleştare pe viaţă şi moarte cu armatele albgardiste, nu-şi mai putea permite luxul de a-şi continua rolul său de ”matuşcă” în periferiile naţionale – din lipsa de forţe, mai întîi, iar mai pe urmă şi din cauza că păsăruicele naţionale, odata scăpate din cuşca imperiului ţarist, zburase care încotro.
Deci statul moldovenesc, abia ieşit din cuşca ţarismului, neîntărit încă, singur-singurel, ca un fericel de iarbă plăpîndă după încolţire, avea să se strecoare spre lumina soarelui prin crăpăturile grămezii de moloz al imperiului ţarist prăbuşit.
”Pasirea răpitoare” nu putea să nu observe o pradă de vînat atît de uşoară, aflată la o mînă întinsă.
Încurajat de nemţi, cu învoirea tăcută şi a aliaţilor care luase în coarne revoluţia bolşevicilor din Rusia, fosta aliată de război, şoimanul valaho-romîn îşî desface aripile jumulite şi zdrenţuite în încăierările de pînă ieri şi, folosindu-se de vîntişorul cu noroc al cojuncturii internaţionale de moment, se avîntă fulgerător peste apele Prutului.

În primele zile ale anului nou 1918, 4 divizii ale armatei romîne, mişeleşte şi prin surprindere, au căzut ca o prabuşire de mal peste capul populaţiei din Republica Moldovenească. Înfruntînd rezistenţa înverşunată a unor unităţi răzleţe a armatei moldoveneşti, aflată în proces de constituire şi mai cu samă, împotrivirea îndîrjită din partea populaţiei civile răsculate (numai în oraşul Bender în ciocnirile cu ocupanţii şi-au pierdut viaţa 10 mii de locuitori civili), armata romînă, către începutul lui februarie 1918, cucereşte aproape întreg teritoriul Republicii Democratice Moldoveneşti.
În spatele trupelor militare, la un scurt interval de cale, cu pas cadenţat, mărşăluiau detaşamentele şi brigăzile de poliţie, siguranţă şi jandarmerie, avînd misiunea în teritoriul, ocupat de militari, de a-l ”curăţi de răuvoitori” şi ”a curma orice mişcare suspectă”.
Dar cum toată populaţia republicii era răuvoitoare şi duşmănoasă armatei agresoare şi regimului de ocupaţie, romînii au iniţiat o campanie de proporţii greu de închipuit de omoruri şi bătăi, o adevărată vînătoare cu arme de foc contra moldovenilor ”răuvoitori” şi ” suspecţi” şi, mai cu samă, contra ”jidanilor” şi ”indivizilor străini de neam” – cum era etichetată de către ocupanţi populaţia răzvrătită.
Războirea soldăţimii şi a forţelor de ordine romîneşti cu populaţia polietnică din Republica Moldoveneasca i-a înspăimîntat chiar şi pe iudele trădătoare, alde C.Stere, P.Halippa şi alţi unionişti înflăcăraţi ce stăteau de acum cu fundurile înşurubate în fotoliile de deputaţi ai parlamentului Romîniei. Ei au scris şi o scrisoare regelui Ferdinand I, scăldată în lacrimile lor de crocodil, plîngîndu-i-se suveranului romîn că regimul ocupaţionist din Basarabia e cu mult mai monstruos şi mai sălbatic decît regimurile coloniale din ţările africane din acele vremuri.
Teroarea împotriva populaţiei din teritoriul cotropit era însoţită de o campanie strulubată de denaţionalizare şi romînizare crîncenă, direcţionată, în primul rînd, contra moldovenilor. În acest scop, la coada tuturor militarilor romîni, pe plaiul nostru a tăbărît o ploaie cu bulbuci de romînime îmbrăcată în straie civile şi odăjdii duhovniceşti – informatori şi agenţi de influenţă ai siguranţei – proptele de nădejde ai regimului militar de ocupaţie. Aceştia, în adaos, mai aveau şi formala misiune de a face jurnalistică unionistă în Moldova, a preda în şcoli lecţii de romînă, a crea partide unioniste şi a face servicii divine pentru moldovenii omorîţi şi amărîţi.
Iată ce soi de gintă ”civilă” dădu busna în Republica Moldovenească la 1918…
Într-o informaţie adresată centralei securiste, şeful Centrului de Siguranţă Kişinău N. Drăguţescu evidenţia faptul că: ”Redactorii România Nouă din Chişinău, cît şi cei strînşi în jurul acestui ziar – preoţi, învăţători transilvăneni cutreeră întreaga Basarabie pentru înscrierea populaţiei într-un partid naţional romîn, pe care ardelenii (!) au dorinţa să-l înfiinţeze…” (Arhiva Ministerului de Interne a Romîniei, Direcţiunea poliţiei şi Siguranţei Generale, Biroul Secretarului, documentul cu parafa ”Confidenţial” N 150793 din 4 august 1918).
Cît de ”civilă” era misiunea romînimii, ce se abătu ca un val stîrnit de ţunami peste tînăra republică, ne putem da sama dintr-un raport al lui Silvestru Cioflea, un ofiţer din Detaşamentul de Siguranţă din Chişinău, adresat şefului său Nicolae Drăguţescu la 26 ianuarie 1918.
26 ianuarie 1918
Chişinău
Domnule Director,
Subsemnatul agent supranumerar în detaşamentul de Siguranţă din Chişinău ce cu onoare (îl) conduceţi, vin respectuos a vă ruga să binevoiţi a-mi admite să predau lecţii de limbă romînă la un liceu din localitate.
Vă fac această rugăminte, Domnule Director, avînd credinţă, că în felul acesta aş putea fi mai folositor serviciului nostru. Prin fratele meu, care e profesor aici, si prin ardelenii de aici, iniţiatori ai mişcării naţionale (sic!), am reuşit să pătrund în cercurile conducătorilor Basarabiei şi ca să mă pot menţine, cel mai bun mijloc de a masca adevăratul meu rost între dînşii şi cel care m-ar îndreptăţi să nu lipsesc de nicăieri, e numai acesta. Aş avea un număr foarte restrîns de ore (5-6 pe săptămînă) care nu m-ar abate deloc de la datorie, cred că chiar în timpul acela aş putea face cîte ceva.
Printre lumea cunoscută, prezenţa mea în uniformă începe a se deochea…
Cu deosebit respect Silvestru Cioflea

Frumoase mărturisiri, n-ai ce zice!
Anume această lume deghizată, cu epoleţii ascunşi sub cămaşă, profesionişti de înaltă calificare, a pus prima piatră în temelia procesului galopant de romînizare cumplită şi năsîlnică a moldovenilor din arealul pruto-nistrean, proces întrerupt la 1940 şi după 1944, ca mai apoi să fie preluat de noua generaţie de cechişti romîni, cu o rîvnă neocolonialistă şi mai desblehuetă, la 1990.
Ce specie de ”romîni basarabeni” le-a ieşit romînizatorilor la 1918, să judece romînii singuri – dacă populaţia Basarabiei a întîlnit Armata Roşie eliberatoare la 1940 cu flori, cu pîne şi sare, pe cînd pe cea romînă – ”cu puşti şi topoare” (mărturisire a Siguranţei).
După şase luni de intensă ”curăţire” a teritoriului de ”elemente suspecte” şi ”străine de neam”, Centrul de Siguranţă Kişinău făcea un bilanţ analitic despre starea de spirit al populaţiei din teritoriul ocupat, în care se sublinia:
”În general populaţiunea din oraşe şi din informaţiunile luate din surse demne de încredere şi cea de la sate, priveşte nu numai cu neîncredere, dar chiar cu ură venirea Romînilor în Basarabia, venire pe care o socotesc nu numai nefolositoare, dar chiar dăunătoare lor. În ceea ce priveşte ”Unirea” (secutiştii aveau motive sa scrie acest cuvînt cu ghilimele – n.n.) ei nici nu o discută, întrucît o socotesc ca nelegal făcută, deoarece, după cele ce ei susţin, această unire ar fi trebuit făcută prin plebiscit”…(Din Raportul CSK, N 810 din 19 iunie 1918, către Directorul Poliţiei şi Siguranţei Generale a Ministerului de Interne al Romîniei).

Iată încă un fapt grăitor – o telegramă a şefului Siguranţei de la Chişinău, mărturisindu-ne despre atitudinea buneilor şi străbuneilor noştri moldoveni faţă de ocupanţii romîni şi limba lor romînească:
N 48 27/1. 918
Serviciul Siguranţei M.C.G.
Suntem informaţi că în ţinuturile Orheiului din cauza că la biserici şi la şcoli se citeşte romîneşte s-a pornit ura contra preoţilor şi învăţătorilor, care părăsec satele şi se refugiază în cele cu armată…
Şeful Serviciului
Director N.Drăguţescu

Nemulţumirea totală a populaţiei Republicii Moldoveneşti faţă de ocupanţi, înregistrată şi documentată în zeci de mii de rapoarte şi note ale agenţilor titulari şi informatorilor Siguranţei romîne din teritoriul ocupat, a generat şi numeroase ierupţii vulcanice de rezonanţă internaţională, cum au fost răscoalele de la Bender, Hotin şi Tatarbunar, înăbuşite de armata romînă cu o cruzime ce a zguduit întreaga obştime europeană.
Zeci de mii de răsculaţi au fost ucişi numai în localităţile menţionate, iar alte 300 mii de băştinaşi şi-au pierdut viaţa în urma represiunilor şi torturilor din cazematele închisorilor în cei 22 de ani de ocupaţie romînească.
Chiar în toiul acestor sălbătăcii, încă nu se împrăştiase fumul de la împuşcăturile soldăţimii romîne în victimile regimului de ocupaţie, iată că ideologii şi pisălăii de istorie romînească de la Bucureşti vor scrie şi vor ţipa în gura mare la toate colţurile despre îndeplinirea ”năzuinţelor de veacuri” şi a ”visului de aur al romînilor basarabeni” – unirea cea mare, dulce ca mierea şi, fie vorba lui Topîrceanu, ”netedă la pipăit”.
Şi iarăşi clasa politică valaho-romînă cu pseudoştiinţa ei istorică de buzunar va stîrni un tararam propagandistic în jurul naţiunii, cică, romîneşti în teritoriile de la Nistru pînă la Tisa.
De unde, Doamne, ”neam romînesc” în spaţiul pruto-nistrean, cînd moldovenii de aici, la 1812, au fost eliberaţi de sub jugul turcesc şi trecuţi direct sub oblăduirea Rusiei, ocolind Romînia, care va apărea ca stat pe harta Europei cu mult mai tîrziu. În toată lumea albă de atunci încă nu se auzeau nici zvon de Romînie, nici de romîni. Moldovenii de la răsărit de Prut n-au participat nici cu spatele la farsul unionist de la 1859-62. Mai pe urmă, naţiunea zisă romînească, nu e un neam teafăr, născut de natură şi Dumnezeu, ci o scornitură artificială, declarată de la tribună de nişte forţe unioniste, fără a întreba popoarele din ambele cnezate.
Şi la 1859-62, şi la 1918 ”Unirea” a fost un fars, o şmecherie, un joc politic a guvernanţilor valaho-romîni şi a unor forţe minoritare unioniste aflate în serviciul capilor politici bucureşteni. E ştiut, că nici moldovenii, nici valahii nu prea aveau chef de unire, luînd în samă duşmănia de veacuri dintre cele două popoare vecine. Nu mai excludem nici faptul că dacă Ţara Moldovei n-ar fi fost despicată teritorial la 1812, te miri că s-ar fi găsit măcar un moldovan, doritor să se unească cu valahii. De moldovenii din spaţiul pruto-nistrean – nici vorbă. Da parcă valaho-romînii înţeleg ce-i aceea realitate şi adevăr istoric sau gîndire logică omenească? Măcar să ascuţi harăgi pe capul lor, o vor ţine una şi bună ca iapa nebună: ”Moldovenii sînt romîni” şi ”Basarabia – pămînt romînesc ”.
Astfel, paranoia expansionismului i-a adus pe valaho-romîni la 1918 pînă la apele Nistrului, care şi în acele vremuri erau cele mai curate în Europa.
A urmat o noapte ocupaţionistă crîncenă care a durat 22 de ani.
La 26 iunie 1940, în urma unei note a guvernului Uniunii Sovietice, clasa politică romînească, cu coada strînsă între vine, fără a crîcni o silabă de împotrivire, cedează înapoi republica, răpită la 1918 de la Rusia Sovietică.

Va urma.

Gherasim Ghidirim,
colonel în rezervă,
membru al Uniunii ofiţerilor din Moldova

Scridb filter

• Col. Airinei Aurel

  Your comment is awaiting moderation.
  

  2013/03/09 at 16:40

  No, se vede treaba, bade Gherasime, ca sovieticii ti-au spalat creierul in scoalele lor militare!
  Nu-i bai, ca chiar si unii colegi de-ai nostri, romani verzi, crescuti in scolile de ofiteri romanesti sunt mai subtirei la minte si cred bazaconiile ce le spui dumneata pe Internet!…
  Dar, amu, am o intrebare, rogu-te sa-mi raspunzi: dumneata din ce neam te tragi? Esti moldovean, rus, ucrainean sau roman? Ca vaz ca scrii in limba romana …
  No, la buna vedere si sanatate!
   

  Astept raspuns,
  Col. (rez) Airinei Aurel
  Membru al Sindicatului Militarilor din Romania

  
  

  PS: Am vorbit zilele trecute cu un ofiter moldovean, colonel in rezerva, pe nume Munteanu Anatol, care mi-a inmanat o carte interesanta intitulata “Razboiul de pe Nistru” si inca una de memorii a unei biete taranci din Bucovina, pe numele ei Anita Nandris Cudla, care si-a crescut copiii prin Siberia. Iti recomand sa le citesti pe amandoua, apoi sa mai discutamcate ceva despre poporul rus “care pace ne-a adus!”…

Comunicat din partea combatantilor din Romania

Cu prilejul Zilei Comemorarii aduc sincere condoleante familiilor, mamelor, tatilor si buneilor care si-au pierdut fiii si fiicele in razboiul de la Nistru din 1990-1992, le urez tuturor combatantilor ramasi in viata sanatate, succese si implinirea tuturor gandurilor bune, in interesul natiunii.

Apreciem Declaratia Asociatiei Veteranilor de Razboi din Moldova, referitoare la unitatea nationala si pastrarea Aliantei pentru Integrare Europeana (AIE).

Noi, combatantii din Romania si tarile UE, cerem ministrului de Interne, ministrului Apararii Nationale, ministrului de Justitie, sefilor de la Uniunea Combatantilor si Veteranilor de Razboi (A. Gamurar, E. Maican, N. Caraman, etc) sa lupte in continuare pentru a-i sprijini pe combatantii lezati in drepturile lor pentru a le apara demnitatea si cauza pentru care au luptat.

Se creeaza o parere de parca politicienii aflati la Putere si-ar dori tacere din partea combatantilor, sa nu auda, sa nu vada si sa moara incet, unul cate unul, de rani, de foame, saracie si nevoi, stergand astfel orice urma din acest episod tragic al istoriei Moldovei - razboiul de pe Nistru.

Noi, combatantii ramasi in viata, suntem datori sa ne aparam drepturile legale, indiferent de presedintii si primii ministri ai Guvernelor, indiferent de partidele de la putere.

Noi am luptat pentru libertate, independenta si integritatea Republicii Moldova, dar si pentru unirea cu patria mama Romania.

Suntem datori sa fim uniti, sa ne respectam, sa ne iubim ca fratii.

Sa comemoram civilizat toate sarbatorile nationale, la slujbele din biserici, sa-i comemoram pe cei cazuti ca eroi!

Eroii si combatantii luptatori nu mor. Ei nu cedeaza inamicului si tradatorilor care si astazi ne dezbina. Drepti, nemiscati, neinvinsi si nemuritori, combatantii privesc pururea biruitori, ducand in maini steagurile triumfatoare ale natiunii.

Lupta continua!

Din partea combatantilor din Romania,

Col. ing. (r) dr. Anatol MUNTEANU

Poveste de citit în seara de Crăciun

 Mirabunda cea mai mirabundă:

Minunea de la Vorobiev

      Oprim povestea noastră, pentru altă poveste, și mai adevărată, și mult, mult mai de a se minuna tot omul ascultând-o. Total neverosimilă! O coincidență mai mare și mai zguduitoare e greu să-ți imaginezi! Darămite s-o trăiești, tu sau altul, nu contează cine, cuiva să i se întâmple și i s-a întâmplat, iar tu, dacă ești normal la simțire, la suflet și la cap, te minunezi și te bucuri aflând de ea și dându-ți seama că e deasupra oricărei scorniri scriitoricești, dar și adevărată! Petrecută! Întâmplată! Deloc scornicită!

      Să zicem că mi-ar fi trecut mie prin freză povestea ce urmează și m-aș fi gândit s-o scriu, s-o public! Adică mi-aș fi imaginat-o! Imediat aș fi alungat din minte gândul, intenția de-a o scrie, de-a o trece pe hârtie, zicând ceea ce oricare altul în locul meu, adică vreun coleg nimerit prin apropiere, un Tolstoi sau Rebreanu, Dickens sau mon oncle Balzac, ar fi zis: e prea de oaie, colega! Nu ține, e total neverosimilă și imposibilă! E cusută cu ață albă albă! E la fel de puțin probabilă ca și apariția vieții prin evoluția strict naturală, darwiniană, de la apă chioară la ochiul atoatevăzător!

      Iată povestea, cu o mică introducere a subsemnatului de mine, după care vă trimit și la bibliografie, ca să credeți ceea ce nu pare de crezut și ca să vă minunați ca lumea:

      este povestea unui soldat român din Maramureș, în Primul Război Mondial, când a combătut în armata chesaro-crăiască, a Imperiului Habsburgic. Luat prizonier de ruși, a ajuns, firește, și în Siberia, unde l-a prins Marea Revoluție din Octombrie Roșu. Drept care nu a mai putut părăsi raiul sovietic, laolaltă cu toți ceilalți vreo două sute de milioane de celaveci. A fost nevoit să supraviețuiască cum s-o putea, departe de țară și de familia rămasă în urma sa: femeie și doi copii... Plecând din Siberia spre Soare Apune, ca să se apropie de baștină, s-a oprit într-un sat de cazaci de pe Don, doborît de oboseală, de foame și de boli. Localnicii l-au oblojit și l-au făcut iar om! Ba chiar, după ce s-a însurat cu fata starostelui de cazaci din sat, după câțiva ani a fost el ales de cazaci să le fie staroste... A scăpat cu viață din marea foamete a anilor ’30, el singur și fata doar... Nevasta și un băiețel pierindu-i pe mâna consătenilor, canibalizați de bolșevici!...

      Apoi a venit războiul al doilea, încă mai mondial decât primul, iar curând pe malul Donului și-a făcut apariția falnic Armia Română.

      ...Mergem acum la bibliografie. Așa procedează orice autor serios, citează. Citez, deci, din volumul Constantin Roiban. Jurnal de front, publicat de domnul Dan Șalapa la Drobeta Turnu Sever. Constantin Roiban a fost învățător. Chemat sub drapelul Patriei, și-a făcut datoria de oștean, dar și de dascăl, căci a ținut un Jurnal de front, scris cu talent și cu multă onestitate, lăsându-ne astfel un document extrem de prețios pentru a pătrunde în sufletul combatantului român de pe frontul de Răsărit. Jurnalul a fost găsit de Dan Șalapa după mai bine de o jumătate de secol și publicat într-un tiraj de 500 de exemplare. La mine a ajuns unul din ultimele exemplare. Mi l-a dăruit domnul Dan Șalapa. Bănuia că o anumită relatare privind iunie 1940 în Basarabia mă va interesa. E adevărat, m-a interesat! Numai că eu am citit mai departe, prins de farmecul însemnărilor neprelucrate artistic. Ne-literare!... Așa am ajuns și la pagina 157 a caietului. Citez:

„24 iulie. După hartă, până la Vorobiev ar mai fi vreo cinci kilometri. (...)

În sfârşit se vede un nor de praf pe drumul dinspre răsărit. Va fi agentul de la regiment, pe care-l aştept de trei zile? Da! E un motociclist şi, sub crusta de praf, aşezată pe faţă-i, recunosc pe Muntean, agentul nostru. Îmi dă ordinul în care se spune că pot rămâne la Vorobiev până la un contra-ordin. Regimentul este la Iepifanoff, peste alte dune, către malul Donului. Gândesc că, dacă e vorba de şedere, să-mi caut singur un cantonament mai bun. În cap de amurg, plec călare pe singura uliţă, cu case de locuit. Tocmai în capătul satului găsesc o casă mai curată pe dinafară, acoperită tot cu trestie ca şi suratele ei, o casă cu pomi şi verdeaţă împrejur. În ograda închisă cu şanţ, nu se vede nimeni. Nu ştiu, nu-mi dau seama ce anume mă îndeamnă, mă împinge să sar cu Olguţa (iapa ofiţerului - n. red.) şanţul puţin adânc, să mă apropii de uşă. Bat cu cravaşa în uşă, dar nu răspunde nimeni. Privesc mai atent dacă se vede vreun lacăt, dar în loc de lacăt zăresc un… aviz mititel ca o carte de vizită, prins cu o piuneză. Curiozitatea mă împinge jos din şa, mă apropii şi cetesc: “Nu va cartirui nimeni, aici!” Această carte de vizită, semnată cu numele unui Colonel român din cavalerie, aşezată pe uşa unei case căzăceşti, îmi măreşte nedumerirea. Bat cu mânerul revolverului, mai tare, repetat şi, pe o fereastră ce se deschide, scoate capul o… mândreţă de cazacă, căreia îi spun aspru să deschidă uşa. Ea îmi răspunde că nu poate şi, tot râzând, îmi arată cu mâna cartea de vizită şi mă întreabă dacă ştiu să cetesc. Mă înfurii, învârtesc automatul în mână, dar cazaca, în loc să fugă din fereastră, se aşază mai bine cu brâncii şi râde, râde aşa de drăgălaş, săltându-şi sânii bine conturaţi, încât… mă desarmează. Mă gândesc că înăuntru este vreun pişicher de major, ei care au năravul cu cărţile de vizită, prinse cu pioneză pe uşă, care, în timp ce eu mă înfurii în faţa cetăţii zăvorâte, el se lăfăeşte după cină, în patul pufos - sau poate că şmecherul e chiar Nicu Radu, care şi-a aranjat al doilea cantonament. Îi spun că, dacă nu deschide imediat, voi sparge uşa. Ca să-i dovedesc că aşa voi face, trântesc un picior în uşa ce se dârdâie în ţâţâni. Văzând că nu glumesc, cazaca deschide uşa, continuă să zâmbească drăgălaş, şi mă invită să intru. Ştie că sunt ofiţer. Mai ştiu eu ce poate fi? În Rusia asta haotică, de multe ori, moartea ţi se prezintă mascată de zâmbete frumoase, de aceea, fără să las pistolul automat din mână, păşesc cu atenţie în semi-întunerecul dintr’o cameră în care a intrat drăcoasa de cazacă. Aprinde repede o lămpiţă, pe care o aşază pe colţul unui şifonier şi apucă cu mâna tot aşa de repede un şnur atârnând. Se întoarce tot zâmbitoare, ademenitoare şi-mi face semn cu degetul la buze să tac. Fulgerător, mă gândesc că, la capătul şnurului, poate fi mina ancorată ce ne va îngropa într’o secundă sub dărâmăturile casei şi rostesc în gând o scurtă rugăciune către Maica Domnului, păşind spre cazacă, cu intenţia de-a o împiedica să mai facă vreo mişcare. Îi spun să nu tragă sfoara că atunci voi trage în ea. Continuă să zâmbească, ştie bine că voi trage şi… trage ea, repede, de  sfoară. Un alunecat metalic de belciuge se aude, şi perdeaua mare ca o cortină, lunecă într’o parte lăsând să se vadă un … pat mare, curat. Zâmbesc şi eu, îmi aşez pistolul în toc, şi, cu paşi mărunţi, mă apropii de patul mare, în semiobscuritatea odii. Dar, patul nu-i pentru mine pregătit. Este deja ocupat de doi bărbaţi, unul bătrân, cu barbă albă, şi altul tânăr, cari sunt cufundaţi în somn adânc. ”Moi papa i moi brat”  (În limba rusă: Tatăl meu şi fratele meu - n. red.), abia şopteşte cazaca şi lacrimile îi şiroiesc pe obrajii frumoşi. Rămân foarte surprins la recomandaţia ei, fiindcă pe un scaun zăresc uniforma unui sergent român. Tot în şoaptă îi spun să nu-şi râdă de mine, că dă de dracu’! Dintr’o raniţă românească îmi întinde un livret, pe care, răsfoindu-l, citesc: “Sergent Brad Silviu, contig. 1930, născut în com. Saru, jud. Maramureş, fiul lui Ion şi Stanca. Regimentul X roşiori”. Nu înţeleg nimic. Să înţeleagă Dumnezeu. Nu vreau să tulbur somnul nimănui, fie chiar duşman, mă întorc şi vreau să plec, dar, din nebăgare de seamă, lovesc un scăunel ce se răstoarnă cu zgomot. Tânărul din pat se mişcă, sare jos şi’ntreabă mirat ce vreau, în vorbă curată, românească.

- Ale cui sunt hainele de pe scaun? Ce cauţi aici?

- Să trăiţi, don’ locotinent, sunt ale mele. Aici sunt la tata, acasă !

Mirat, mă aşez pe un scaun, sergentul se îmbracă repede şi mă roagă să-l ascult.

Privesc pe fereastră, şi văzând pe Tufiţă, îl strig să-i dau pe Olguţa s’o ducă la grajd cu ceilalţi cai; iar majorului să-i spună că sunt aci, la casa din capătul satului - sergentul trimite pe fata la „cuhnie” spunându-i să pregătească ceva bun pentru Domn locotinent. Ea pleacă zâmbind, cerând iertare de cele ce-mi spusese mai înainte. Mă izbeşte mult asemănarea fetei cu sergentul - Aceeaşi faţă drăgălaşă, aceleaşi gesturi, acelaşi umblet uşor !

Bătrânul doarme adânc, somn cu tresăriri în timp ce Brad Silviu povesteşte :

- Sunt sergentul al cărui nume e scris în livretul din mâna dumneavoastră. Acum opt zile, după ce trecusem încoace Oskolul, sunt trimis cu grupa să cercetez o pădurice despre care fusese informat domnul căpitan Silişteanul, că este ocupată de partizani. Galopam peste stepă şi când ajungem cam la o sută de metri de lizieră, suntem primiţi cu salve dese de pistolete. Cârâiau pistoletele ca ciacărurile! Informaţia era bună. Până să ne ascundem la pământ, îmi sunt răniţi uşor doi ostaşi. Lăsăm caii şi ne târâm prin iarba înaltă, printre mărăcini, către o mâncătură de teren. Ascuns aici, îmi fac planul de atac fiindcă nu vream să mă întorc cu mâna goală. Mai făcusem eu alte isprăvi înainte, că asta ne era doar misiunea, de a curăţa terenul din urmă. Nu degeaba sunt crescut în munţii Maramureşului; unde de multe ori am fost nevoit să vin de hac urşilor ce-mi vămuiau turma de oiţe, nu cu puterea, ci cu şiretenia. Iau cu mine trei băieţi cu o puşcă mitralieră, celorlalţi le dau ordin să ţină sub foc intens marginea păduricei şi, târâşi ca şerpii ne strecuram printre buruieni şi mărăcini până la marginea din dreapta. Partizanii erau urcaţi în copaci şi trăgeau mereu asupra cailor noştri şi împrejur. Nu ne văd. Pregătim grenadele incendiare şi la comanda abia şoptită, patru grenade zboară în lăstărişuri bubuind grozav, împrăştie pe frunze lichidul inflamabil. Aruncăm mereu până terminăm grenadele, în păduricea numai fum şi flăcări.

Ruşii nu mai trag ci, orbiţi de fum, fug besmetici să scape din foc în câmp, afară. Îi luăm ca din strachină. Am adunat ca la şaizeci de inşi, copii şi bătrâni. Ofiţerul care-i comanda şi doi politruci, s-au împuşcat singuri. În coloană de marş ducând pe cei doi răniţi ai noştri, mă prezint cu ei la comandament. Pentru partizanii scoşi din lege, nu există cruţare, ştiam asta, dar nu ştiu ce m-a făcut să’i duc la comandă să se hotărască cu ei. Sunt ascultaţi aşa de formă şi-s duşi de grupa mea sub comanda unui domn sublocotenent, într-o scobitură de teren, să fie executaţi. Ei plâng, se târăsc în genunchi, urlă să fie iertaţi, dar nu-i aude nimeni. 

Mă aşez la puşca mitralieră, o armez, sunt gata, numai domnul sublocotenent să coboare mâna şi… Dar, domnul sublocotenent nu coboară mâna, zăboveşte. De ce ? Vrea să lungească chinul acestor nenorociţi? Îi place să-i vadă cum se svârcolesc ca viermii, să-i vadă cum urlă ca fiarele în cuşcă? Nu ştiu… dar văd că mâna începe să se coboare încet, în jos. Suntem gata! Degetul arătător atinge trăgaciul rece, însă… nu apasă, fiindcă din grămada clocotitoare se ridică un strigăt puternic: „Nu puşcaţi ! Sunt rumân !”

- Să nu trageţi băieţi ! ordonă domnul sublocotenent şi merge spre grămadă. Se face linişte. Toţi îl privesc cu ochi de vită dusă la abator:

- Care-i român ? Să iese aici ! strigă dânsul.

Din învălmăşagul acela, se desprinde un bătrân înalt, cu barba albă, murdară şi iese înainte.

- Eu îs! vorbeşte el, tăios. Eu privind pe acel bătrân, m’a prins un fel de ameţeală, las puşca mitralieră şi mă apropii. Vorba lui e ca vorba părinţilor din ţinutul meu. Simt că-mi tremură inima fără să vreau. Povesteşte în românească stricată cum au fost încărcaţi în maşini şi duşi undeva să ucidă nişte tâlhari ce jefuiau colhozurile şi dau foc la sate.

În Rusia, de multe ori, se ridicau aşa, cete de voinici.  Auzindu-l vorbind aşa, îi cer voie domnului sublocotenent să mă lase să vorbesc eu cu el:

- De pe unde ieşti, neică ? îl întreb în graiul din munţii mei.  El se gândeşte puţin şi-mi răspunde rar, privindu-mă de sus până jos:

- Apăi! Deaclio di la Mărmuriş! Diparte rieu!

- Da, chianu teu, cum si chiamă?

- Chianu meu ? Se gândeşte mult ca pentru a-şi aduce aminte. Chianu meu se cheamă Saru!

- Saru! Cum ti chiamă pre nume?

- Iştia îmi zic Ivan, aclio, Ion.

- Muierea tea?

- Diaclio? Apăi… Stiana o străgam.

- Copchiii tei?

- Pi-l mare, Părvu, pi-l mic Silu...”

         - Nu mai pot răbda, continuă sergentul, şi strig: Tată! Tată! Te-am aflat! Doamne, Te laud şi preamăresc! Aflasem, găsisem pe tatăl meu bun, dispărut în războiul ăl mare, când eu n’aveam decât patru ani. Ăsta-i, care doarme aici, îl arată sergentul pe bătrânul din pat.

- Domnul sublocotinent lăcrăma ca şi camarazii mei, toţi, iar eu îmi amestecam lacrimile cu lacrimile tatii, în barba lui albă, murdară, povesteşte el, iară, pe nerăsuflate. Ne reîntoarcem cu toţii la comandă fără să executăm pe cineva, se raportează domnului Comandant cele întâmplate; iar el luând aceasta ca un semn dumnezeiesc, îi sloboade pe toţi rusnacii, să se ducă pe la vetrele lor, spunând că mai sunt şi azi, minuni ale lui Dumnezeu. Îl întreabă pe tata care-i este satul de acum şi, cum se uită pe hartă, spune că vom avea drumul pe acolo. Aşa se face că stau aici, de acum trei zile, de când a trecut unitatea mea; iar eu îmi petrec concediul căpătat, de 15 zile, aici, în casa tatii, cu sora mea vitregă, frumoasă cum rar sunt şi la noi în munţi. Mi-o ajuta Dumnezeu să-l duc acasă cu fată cu tot, că tare-i arde inima să închidă ochii la umbra munţilor noştri, nu prin aste pustietăţi.

Aşa termină sergentul Brad Silviu minunata poveste a regăsirii tatălui pierdut spre apa Donului, sculându-se de pe scaun să-şi sărute frumoasa soră, cu ochii voalaţi, care tocmai se furişea în odaie cu o cogeamite tavă plină cu plăcinte căzăceşti, al căror miros gâdila nespus de plăcut nările unui înfometat ca mine. După ce mă satur bine cu bunătăţile aduse la masă, mulţumesc sergentului şi prea drăgălaşei surioare vitrege, îi spun că mai bine e să fie singur în familie, netulburat de nimeni, şi mă duc să mă culc în palatul meu, învelit cu rogojini, iluminat electric în interior, pe lăzile cu muniţii, fără să pot dormi, impresionat de cele auzite seara, şi de urletul câinilor de prin ogrăzile părăginite ale Cazacilor.

 (Aici se termină pagina 172, după care lipsesc paginile 173 şi 174. Însemnările continuă cu pagina 175 - n. red. În continuare avem un fragment, cel care s-a păstrat, din relatarea bătrânului maramureșean, despre cum i-a fost viața în Rusia sovietică, după prizonieratul din Siberia)

Cât au mers? Pe unde-au mers? Nu mai ţine minte. Ştie numai că, într’un amurg de seară, în toamna anului 1919, pe o vreme rea, după ce au trecut apa Donului şi pustiul de nisip, a căzut sleit de puteri aproape de un sat frumos. A fost găsit în nesimţire, slab şi bolnav de un pâlc de fete ce mânau din urmă o herghelie de cai, de prin stepe. L-a luat alături de ea, pe cal, şi aşa au ajuns în acest sat.

- Aici, peste drum, unde-i mormanul acela de ruine, se ridica falnică, casa starostelui cazacilor. Fata care mă culesese din stepa pustie, era fiica lui. M’am întremat repede, am fost om de omenie şi, după un an, prin 1920, m’am însurat cu aceia ce mă culesese. Am petrecut frumoasă viață între aceşti Cazaci cinstiţi, eram sdravăn, cumpănit la vorbă şi în 1927 am fost ales staroste în locul socrului prea îmbătrânit. Atunci s’a întâmplat revolta culacilor cazaci. Peste toată ţara cazacilor, de la Don, s’a abătut furtună pustiitoare.

Satele şi aşezările au fost isbite, risipite, sfărâmate cu tunurile. Lumea împrăştiată în cele colţuri ale lumii. Aveam trei copii, doi băieţi şi fetişcana asta. Unul a scăpat din prăpăd cu mine şi fata. Ortaca mi-a fost ucisă de o ghiulea, gospodăria dărâmată. Au plecat Muscalii şi ne-au lăsat cu durerea noastră. Pe cei ucişi nu era slobod să-i îngropăm, şi au slobozit Muscalii haite de câini flămânzi să-i mănânce. S’a supărat şi cerul că trei ani n’a slobozit un strop de apă peste pământul stropit cu sânge. Părăul şi iazul au secat. A fost moarte şi foamete mare. Om de om se feria. Se auzia că la Celbin, mormintele se găsesc goale, fiindcă morţii erau furaţi şi mâncaţi de cei vii. Copiii nu mai sburdau pe uliţele satului că dispăreau fără urmă; aşa a pierit  într-o bună zi şi „Cole” al meu, numai de 5 ani. Târziu am aflat că a fost mâncat în celălalt capăt al satului de… oameni. Eu nu m’am spurcat, am trăit cu rădăcini de ierburi şi frunze de copac. Dumnezeu să ne păzească.

 Zicând aşa, bătrânul îngenunche în faţa icoanelor din colţul de răsărit al odaiei, face mătănii lovindu-şi fruntea de pământ, se’nchină şi murmură rugăciuni abia şoptite. Candela aruncă văpăi în pletele-i albe; pare un sihastru al stepelor. Se scoală şi urmează:

- Amu’, arde inima în mine de când m’a găsit fecioru meu să plec la noi în Mărmureş, să simt pământul şi să închid ochii liniştit în umbra şi răcoarea munţilor mei, privindu-le creştetele ninse. Ajută-ne, dacă poţi! îşi încheie moşneagul povestea lui, cu lacrimile şiruindu-i în barbă.

I-am sfătuit să se prezinte împreună până nu se termină concediul flăcăului, la cartierul oricărei divizii române, să povestească minunata regăsire a tatălui cu feciorul şi vor fi trimişi toţi trei în ţară.

Plec mulţumit din casa bătrânului strângându-le mâna cu drag şi urându-le călătorie frumoasă către ţară.

La ora 6 seara, primesc ordinul de deplasare spre Iepizanaft. (...)

Locuitorii sunt foarte primitori, serviabili. Se bucură nespus de mult că au scăpat de stăpânirea bolşevică. Caut şi găsesc pe Ole Iermiliuc, un bătrân trecut de 70 de ani, către care mi-a dat o recomandaţie şi scrisoare moş Brad din Vorobiev. Au vitejit împreună în lupta contra bolşevicilor în 1927, prin stepele Donului. Ceteşte cele câteva rânduleţe măsgălite pe hârtie, clatină din cap şi plânge. Îi pare rău că pleacă departe, spre Soare-Apune, tovarăşul lui de odinioară. El i-a povestit multe despre minunata noastră ţară şi… păcat că-i prea bătrân dar s’ar duce măcar… călare s’o vadă. Când îi spun cam câte zile ar trebui să facă călare, nu se miră şi spune că a mers el de trei ori mai mult până la Kurdistan şi la Sibir.”

      Eh, ce ziceți?... E careva care nu vede mâna Domnului în toată povestea asta?!...

      Merg și la câteva detalii: Nu sergentul Silviu Radu a ezitat să apese pe trăgaciul mitralierei care urma că curme viața tatălui său! El avusese „contribuția” sa atunci când i-a făcut prizonieri pe partizani și nu i-a împușcat pe loc și pe toți, așa cum se obișnuia, ci i-a dus la comandant, așa cum nu era obiceiul. Repet: nu aceasta era procedura! Pentru partizani tratamentul era unul singur și fără discuții, fără comentarii: glonțul pedepsitor pentru fapta lor lașă. Silviu al nostru, Silu, cum îl ținea minte tată-su, a reacționat sub porunca neștiută a Domnului și s-a abătut de la procedura standard. În felul acesta s-a mai scurs ceva timp. Cine avea nevoie de acest răstimp? Cine altul decât bătrânul său tată. Ascuns în pădure, el nu știa prea bine ce soldați au intrat în sat. N-a apucat să-i audă vorbind! Să-i audă vorbind în limba sa maternă, pe care n-o mai vorbise de douăzeci și ceva de ani!...

      Oricum, bătrânul a ezitat în a-și face cunoscută identitatea de român. De ce oare? De ce a lăsat să treacă atâta timp, riscând să fie împușcat împreună cu ceilalți?! Și abia într-un târziu, „văzând” ezitarea locotenentului care tot întârzia să dea ordinul fatal, a strigat mântuitor: Sunt rumân!

      Eh, de ce a ezitat bătrânul?

      Cuuum?! Nu vi se pare pertinentă întrebarea?... Domnii mei! Toate detaliile din această poveste absolutamente biblică, evanghelică, au o mare însemnătate fiecare! Citiți comentariile lui Steinhardt la Noul Testament, la faptele și cuvintele Învățătorului: sunt comentarii literare de fapt, care evidențiază subtila punere în text a evanghelistului, dar mai ales a Mântuitorului, a Domnului, care, prin tot ce face, ridică la maximum nivelul de literaritate al vieții, al trăirii!

      Căci, în relatarea acestei minuni, minunea de la Vorobiev, învățătorul - și iar nu este întămplător cine a consemnat minunea: un învățător!, Constantin Roiban, face operă de evanghelist, consemnează faptele Domnului la care a fost martor...

      Așadar, de ce ezită bătrânul?

      Roiban consemnează cum ceilalți săteni se tăvăleau pe jos cerând îndurare, plângeau, îi blestemau pe bolșevici etc., etc. Ipoteza mea: exista pentru bătrân riscul, repet: riscul, ca odată ce va spune că este român, el să fie iertat. El și numai el! Știa bine că nu există iertare pentru partizani. Iar dacă el ar fi scăpat cu viață, iar toți ceilalți, aproape tot satul, ar fi fost împușcați de militarii români, ce viață ar mai fi fost pentru el, el care era starostele acelui sat de cazaci?! Ar fi riscat să pară că se dezice, trădându-i, de cei care, în urmă cu mai bine de douăzeci de ani, îl salvaseră de la moarte și-l adoptaseră cu atâta generozitate. Tipic căzăcească!

      Prin ezitarea sa de a avea altă soartă decât ceilalți consăteni, bătrânul „și-a plătit” datoria de recunoștință față de binefăcătorii săi. Dar în același timp i-a „oferit” ofițerului posibilitatea să ezite și el! Ezitarea locotenentului este alt moment de grație, de intervenție divină! Execuția prelungindu-se, întârziind să se producă, bătrânul cedează: faptul că el era român, iar cei ce se pregăteau să-l împuște ca pe un rus turbat erau și ei români, era un detaliu prea spectaculos ca să rămână necunoscut și să nu producă niciun efect! Coincidența era prea mare ca să treacă fără urmări, fără să se afle de ea! Și strigă: Sunt rumân!

      A riscat din nou bătrânul staroste de cazaci! Căci, nota bene, faptul că era român putea să conteze și pe invers, ca o agravantă a situației sale!... Nenorocitule, ai tras în frații tăi?!... Lucrurile puteau lua și această turnură, ba chiar să fie numai el împușcat, conform mentalității românești că dacă ai un singur cartuș și ai de ales pe cine să răpui, pe dușmanul de moarte sau pe fratele care a încercat să te vîndă acelui dușman, românul pedepsește mai presus de orice trădarea, dezicerea cea mai gravă de la condiția umană, a fratelui vânzător și trădător de frate...

      Se mai pot face și alte comentarii, în același sens și spirit. Le las pe seama și pentru plăcerea altora. Eu mai adaug atât: sergentul este cu degetul pe trăgaci, în fața sa este taică-su, pe care urmează să-l ucidă, dar el nu știe, nimeni nu știe asta, și așteaptă pasiv comanda... Dumnezeu a acționat prin sergent atunci când acesta i-a dus pe partizani la comandant, în loc să-i execute pe loc, mintenaș, așa cum era regula. Nu știa nici el de ce a făcut-o. De ce nu i-a împușcat pe loc, după ...datină! Știa însă Cineva... A două oară, Dumnezeu se arată și acționează asupra locotenentului care trebuia să dea ordinul, să coboare brațul, slobozind astfel rafalele mitralierei asupra rusnacilor. Iar brațul locotenentului întârzie să coboare! Nimeni nu știe de ce brațul întârzie să coboare. De ce? Este evident de ce! Așteaptă strigătul mirobolant: Nu pușcați! Sunt rumân!... Era undeva scris, adică prevăzut, în mintea Cuiva, ca acest strigăt să se audă! Să fie rostit!

      Sergentul, de îndată ce-și dă seama că era cât pe ce să-l împuște pe taică-su, cel după care tânjise atât amar de vreme, și că l-a regăsit, identifică imediat, spontan și precis esența celor ce se petrecuseră, concluzionând: Doamne, Te laud și Te prea măresc!

      ...Ce să mai vorbim?! Ești mare meșter, Meștere!

      Și, în definitiv, ar trebui să-Ți mulțumesc personal, căci mi-ai făcut și mie un loc în această poveste decât care nu știu alta mai frumoasă! Căci ce s-ar fi întâmplat cu ea, cu minunata de ea, dacă nu dădeam eu de dînsa?! Iar eu cum am dat de această prea minunată mirabundă? Ducându-mă după dumneaei până la Drobeta Turnu Severin!... Unde nu mai pusesem piciorul de pe vremea când se numea numai Turnu Severin, iar insula Ada Kaleh din fața urbei era încă plină de viață și de șalvari, iar eu eram îndrăgostit de Viorica P.D.B... Deci, de mai bine de 55 de ani! Și nu-mi pusesem nicicum în cap să mai ajung pe acolo... În general, nu prea mă fâțâi de ici-colo pe scoarța terestră!... Prefer să contemplu cum se scurge la vale apa, înnebunită de curiozitate, să vadă cât e lumea asta de variată, de diferită cu fiecare pas pășit!... Urăsc mișcarea!

      Și cu toate astea m-am cărăbănit sute de kilometri de acasă, fără să-mi fie clar de ce acest sacrificiu! Căci sacrificiu e, la aproape 70 de ani, cât aveam și luna trecută, să călăresc CFR-ul câteva sute de kilometri ca să vorbesc la un post TV nici cinci minute, în sprijinul unei candidaturi fără nicio șansă, a unui necunoscut, voitor la Primăria Municipiului. Am regretat că mă duc chiar înainte de a fi invitat, cum mă așteptam să fiu, și am știut că nu voi refuza... Mă miram și eu de ce nu refuz! Am aflat de ce?, dar asta abia în tren, la întoarcere, atunci când m-am apucat într-o doară să frunzăresc cărticica primită de la domnul candidat... Cărticica cu minuni!... Iar întorsul acasă mi-a fost absolut feeric! Extaz pur.

      Erau o mie și un milion de șanse ca eu să nu dau de acest libellus. Miliarde! Și o singură variantă câștigătoare. Cineva a mizat pe ea. De fapt, a provocat-o, a produs-o, nici nu știu cum să zic! Și a ieșit capitolul de față. Și tot ce va urma! Căci nu voi lăsa lucrurile să se încheie așa, fără contribuția cititorului, adică a mea. Final deschis și interactiv: aștept un ziarist isteț, care să preia toată documentația, adică numele satului și al familiei, să meargă să-i caute pe urmași și să vadă ce a mai rămas în amintirea familiei din minunata poveste, ce s-a întâmplat cu sergentul Silviu Brad și al său tată. Poate mă duc chiar eu în satul Saru să dau de urma, de dâra Domnului... S-o amușinez! Cum vă spuneam, extaziat...

      ...Mă simt dator să răspândesc această poveste căci ea aparține Cuvîntului rostit de Domnul Însuși, altă explicație, altă ipoteză explicativă nu poate fi imaginată! Este Logos înfăptuit! Împlinit! Mulțumescu-Ți, Doamne!

(Fragment din Cartea cu mirabunde, în pregătire pentru tipar)

                                                                                                       ION  COJA