1992 : Cei patru de la Dubăsari - Col. (r) Dr. ing. Anatol Munteanu

Când Nistrul a-nceput să sângereze Dubăsari este una dintre cele mai vechi aşezări moldoveneşti de pe malul Nistrului. La 2 martie, 1992, în urma unei diversiuni a separatiştilor din stânga râului, începe conflictul dintre o parte a Republicii Moldova şi altă parte a ei, cum s-a afirmat fals, multă vreme. În realitate, Războiul de pe Nistru n-a fost doar un incident intern, ci un conflict în toată regula între Federaţia Rusă şi Republica Moldova, regizat şi pus în scenă de unele cercuri politice de la Moscova, la nici un an de la proclamarea Independenţei Moldovei, şi susţinut de acestea inclusiv din perspectivă militară şi logistică. Scopul lui precis a fost detaşarea unei bucăţi din teritoriul Republicii Moldova pentru a se permanentiza staţionarea armatelor ruse dincoace de teritoriul Ucrainei. Deşi 2 martie 1992 este considerată oficial data la care s-a declanşat războiul transnistrean, în realitate, tensiunile dintre Chişinău şi Tiraspol au început cu mult înainte. Se ştia de multă vreme de pregătirile diversiunii, dar autorităţile de la Chişinău nu au făcut nimic ca să o împiedice. Unul dintre acestea s-a petrecut la 13 decembrie 1992, când un atac armat al trupelor paramilitare transnistrene la podul de la Dubăsari s-a soldat cu moartea a patru poliţişti moldoveni şi a 20 de separatişti şi cazaci, plus câţiva răniţi. În oraş situaţia devenea explozivă. Separatiştii nistreni începuseră atacuri din ce în ce mai dese asupra comisariatelor moldovene de poliţie şi asupra populaţiei, pe care o terorizau şi agresau. Se înmulţiseră furturile, ameninţările, se crease o stare de panică şi revoltă. S-a încercat chiar producerea unei avarii la hidrocentrala din oraş, dar poliţiştii din Dubăsari au ripostat cu fermitate. În această zi, trupele paramilitare transnistrene, cu un efectiv mult mai mare decât al poliţiştilor moldoveni din zonă, iau cu asalt clădirea postului de poliţie. Misiunea pentru eliberarea poliţiştilor şi a podului de peste Nistru va reveni unei subunităţi din Brigada de Poliţie cu Destinaţie Specială „Fulger” din Chişinău care, sub comanda locotenent-colonelul Anton Gămurar, a fost trimisă la Dubăsari. Practic, aşa va debuta singurul război din lume în care o ţară, atacată de forţe armate redutabile, se apăra cu forţe exclusiv poliţieneşti. Deocamdată, în faţa tinerilor moldoveni se aflau 18 gardişti înarmaţi cu mitraliere. Alte câteva mitraliere fuseseră amplasate la posturile de control încadrate de separatişti. Trăgeau în tot ce mişca. Autobuzul, în care se aflau şi poliţiştii moldoveni, a fost oprit pentru verificări la unul din aceste posturi. Trebuia întreprins ceva pentru dezarmarea gardiştilor. Astfel, cum s-au deschis uşile autobuzului, poliţiştii moldoveni, în civil, au coborât în linişte, formând două rânduri în jurul maşinii. La un semn, s-au aruncat asupra separatiştilor, total surprinşi, care, mai înainte de a-şi reveni din anestezie, s-au trezit dezarmaţi şi pe post de călători cuminţi, în autobuz, care a luat-o direct către postul poliţiei rutiere din Dubăsari unde, nici n-au ajuns bine, că s-au pomenit luaţi în primire de mitralierele amplasate la etajul clădirii, în câteva secunde parbrizul şi toate geamurile de pe una din părţile laterale ale autobuzului fiind făcute ţăndări. Instantaneu, au apărut primele victime în rândul ocupanţilor autobuzului, în vreme ce separatiştii, întărâtaţi, trăgeau continuu, chiar şi în morţi. Fără să-şi piardă cumpătul, plutonierul Vldimir Botnari, şoferul de ocazie al autobuzului, a accelerat la maximum, ca şi când s-ar fi aflat la manşa unui tanc, proptind vehiculul, de acum făcut ciur, cu radiatorul în zidul de beton al clădiri, moment în care poliţiştii din subunitatea „Fulgerului” au ieşit la vedere, aruncându-se în cea mai mare viteză spre poziţiile bine camuflate, aparent, altfel uşor de intuit, datorită focului la gura ţevii ale separatiştilor. În prima urgenţă, trebuia anihilată mitraliera de la etaj. Cei mai curajoşi dintre poliţişti, Mihail Arnăut şi Aurel Matei, s-au oferit să atace folosindu-se de scara de serviciu, celorlalţi revenindu-le datoria să-i acopere până când aveau să ajungă pe acoperiş, după care treaba urma să fie una ca la manual. În mare, aşa a şi fost... Câteva rafale, o grenadă de mână bine ţintită, ceva strigăte în limba rusă, fum... şi mitraliera separatistă a amuţit pe vecie. Nici nu răsăriseră bine zorii următoarei zile şi gardiştii erau anihilaţi. Nu fără jertfe irecuperabile însă. Pentru că din ziua aceea, patru băieţi, şi încă dintre cei mai buni, nu vor mai răspunde decât la apelul eroilor. Ei sunt sergentul-major Ghenadie Iablocichin, plutonierii Mihail Arnăut şi Gheorghe Caşu şi, nu în ultimul rând, sergentul Valentin Mereniuc. Alţi şapte poliţişti au fost răniţi. Prima zi de luptă, primii eroi. Vor fi decoraţi post-mortem cu înaltul Ordin „Ştefan cel Mare” şi înmormântaţi cu onoruri militare. Iată, pe scurt, câteva detalii din pe cât de scurta, pe atât de nobila lor viaţă. Una jertfită pentru integritatea, libertatea şi independenţa Republicii Moldova. Plutonierul Mihail Arnăut şi fatidica zi de 13 Fără îndoială, cei mai iscusiţi luptători în războiul transnistrean au fost poliţiştii din trupele cu destinaţie specială. Erau oameni competenţi şi patrioţi, care au renunţat la cariera civilă. Plutonierul Mihail Arnăut, născut în satul Cărpineni, raionul Hânceşti, era absolvent al Colegiului de Comerţ din Chişinău. După stagiul militar la so- vietici, unde s-a manifestat ca un soldat tenace şi curajos, în 1991, s-a înrolat în Batalionul de patrulă şi santinelă al Ministerului de Interne. După o pregătire fizică şi de specialitate serioasă, este transferat în Brigada de Poliţie cu Destinaţie Specială „Fulger” unde, se ştia, misiunile erau dificile şi riscante, dar Mihail era bucuros că poate lupta pentru dreptate, pentru liniştea oamenilor şi pentru democraţie. S-a numărat printre poliţiştii care au trecut Nistrul pentru a susţine secţia de poliţie din Dubăsari, primăriile, posturile de poliţie şi populaţia băştinaşă, adică satele moldoveneşti atacate de separatişti. A primit mai multe misiuni de luptă împotriva acestora şi a cazacilor ruşi veniţi aici, pe „pământul rusesc”, din perspectiva lor, ferm convinşi că luptă cu „fasciştii români”, exact ca acum zeci de ani, în al Doilea Război Mondial. O astfel de misiune, cea din 13 decembrie 1991, avea să-i fie fatală şi poliţistului Mihai Arnăut, la numai 23 de ani de viaţă. Se dezbătuseră atunci două variante, ambele riscante: fie trecerea Nistrului cu bărcile, fie cea cu autobuzul, pe podul de la Dubăsari, forţând vigilenţa separatiştilor. Cum ştim, a fost preferată cea de a doua. Comandantul acelui detaşament de sacrificiu din 13 decembrie 1991, locotenent-colonelul Anton Gămurar, avea să îşi aducă aminte: „Erau patrioţi, gata să moară pentru ţară. Aşa au şi făcut! Ce-i drept, nu ne aşteptam la o confruntare armată cu focuri de mitralieră. Eram poliţişti şi trebuia să apăram ordinea publică. Totuşi, dincolo de pod ne aştepta gata de atac un detaşament bine înarmat, adus din Râbniţa. Am văzut apoi, în documentele lor, că erau şi lepădături adunate din diferite colţuri ale Rusiei. Am înţeles că acţiunile acestora erau coordonate. Am trecut cu bine primul baraj şi, când am ajuns în apropierea clădirii poliţiei rutiere, gardiştii au deschis foc asupra noastră de la al doilea etaj. Eram în autobuz. Am scăpat cu viaţă pentru că am acoperit partea stângă a autobuzului cu scuturile de titan, care ne-au apărat de gloanţe, dar patru am avut noroc şi am rezistat. Au murit tineri bravi şi patrioţi. Asta a fost prima luptă la Nistru, cu primele victime, şi îl rog pe Dumnezeu să le odihnească sufletele în pace, că au apărat pământul acesta pe când nu aveam nici ţara aşezată, nici armata formată”, a concluzionat generalul de azi Gămurar. Decorat post-mortem cu Ordinul „Ştefan cel Mare”, plutonierul-erou Mihail Arnăut odihneşte în pace în cimitirul din localitatea natală. Romanticii cad cei dintâi. Sergentul-major Ghenadie Iablocichin Ghena, cum îi spuneau cei apropiaţi, s-a născut la Chişinău, în 1965, la 19 noiembrie. Ca mulţi dintre tinerii generaţiei sale, şi-a satisfăcut stagiul militar în armata sovietică, după care va urma cursurile specifice profesiei de poliţist. S-a angajat în Batalionul de patrulă şi santinelă al Ministerului de Interne, din Chişinău, unde va primi o serie de misiuni pentru păstrarea ordinii publice, precum urmărirea şi arestarea unor infractori periculoşi, deblocarea drumurilor în raioanelor de est ale republicii etc. Misiunile din 1990–1991, pentru eliberarea drumului spre Dubăsari, au fost extrem de periculoase, întrucât fuseseră baricadate cu tractoare, buldozere, excavatoare, blocuri de beton armat ş.a., iar înapoia acestora ocupaseră poziţii separatişii înarmaţi, poliţiştii moldoveni fiind întâmpinaţi, într-o primă fază, cu pietre, uneori loviţi cu bastoane sau bare metalice. Cum nu se permitea uzul de armă, existând ordine drastice în acest sens, s-a apelat la tot felul de metode mai paşnice, improvizate pe moment, în funcţie de situaţie. Într-un final, după o luptă corp la corp, sub ploaia de obiecte aruncate înspre ei, tinerii poliţişti moldoveni au reuşit să-i alunge pe separatişti, baricadele fiind îndepărtate şi strânse toate resturile. Localnicii, care nu mai sperau să scape de teroarea gardiştilor i-au întâmpinat cu lacrimi, mai ales că s-a repus în funcţiune reţeaua electrică, din stânga Nistrului au fost aduse produse alimentare şi, între altele, s-au înmormântat victimele terorii cazacilor. Toate acestea însă nu aveau să dureze prea mult... Începutul războiului l-a găsit pe Ghenadie la Dubăsari, cu întreaga unitate, trimis acolo pentru aplanarea conflictelor, în speţă pentru a sprijini poliţia locală, încercuită de separatişti. Mama sa, ziarista Elena Iablocichin, spune că misiunile Batalionului de patrulă şi santinelă erau pe cât de secrete, pe atât de periculoase, mai ales că de acum aveau de-a face nu cu infractori de drept comun, ci cu elemente din cele mai înrăite, cu recidivişti înarmaţi şi aruncaţi la bătaie, de partea liderului separatist Igor Smirnov, pentru intimidare. Ca toţi tinerii de seama lui, Ghenadie era optimist, nici nu se gândea că nu vor reuşi, el şi camarzii săi, să rezolve toate acele probleme apărute dintr-o dată, ca în urma unui blestem, în sânul societăţii în care trăia. De parcă ar fi presimţit ceva, nu o dată mama lui, cunoscuta ziaristă Elena Iablocichin, l-a sfătuit să renunţe la viaţa de poliţist, sugerându-i ca, în compensaţie, să se îndrepte spre o meserie mai puţin riscantă. Ca mânat de soartă, conştient că numai luptând viaţa lui şi a celorlalţi se va schimba în bine, Ghenadie nici nu voia să audă de aşa ceva. Aceasta însă până în acea zi îndoliată de 13 decembrie 1991... Elena Iablocichin a aflat trista veste a doua zi, pe 14 decembrie. Tocmai se pregătea să plece la serviciu când a sunat cineva la uşă. Privind pe vizor, a remarcat doi poliţişti cu priviri triste... Din nefericire, sumbra presimţire din ziua precedentă se adeverea. Ulterior, îşi va reaminti că în ziua aceea, când fiul ei căzuse în luptă, nu putuse dormi şi o duruse capul. Şi mai trist este faptul că, în afară de o mamă îndurerată, Ghenadie mai lăsa în urmă o soţie care, la doar nouă zile după acel fatidic 13 decembrie, îi va dărui o fiică frumoasă şi dolofană. Cum ar veni, viaţa merge înainte. Şi pentru unica lui soră, care deşi a terminat o facultate nu a reuşit să-şi găsească încă de lucru viaţa merge înainte. Dar mai ales greutăţile curg aidoma unui fluviu etern, de parcă pentru unii dintre noi numai din aşa ceva este viaţa făcută. Până la urmă, cu chiu, cu vai, soţia şi copilul lui Ghenadie au primit un apartament, dar numai după ce, timp de cinci ani bătuţi pe muche, s-au umilit la o mulţime de uşi. Pentru a face faţă nevoilor zilnice, mai „norocoasă” decât fiica, nora ziaristei Elena Iablocichin şi-a luat două locuri de muncă. Invariabil, din când în când, cineva în familie, uneori involuntar, de multe ori însă şi ca urmare a întrebărilor puse de unde nici nu te aştepţi, vine vorba despre erou. La un moment dat, în legătură cu „ziua aceea”, Constantin Noviţchi, tatăl vitreg a lui Ghenadie, declara: „E greu de spus cum anume s-au desfăşurat acţiunile în ziua aceea, deoarece băieţii făceau parte dintr-un batalion cu destinaţie specială ale căror misiuni erau secrete. Una dintre ele a fost răpirea lui Smirnov. Existau şi acţiuni ratate. Pentru că existau şi trădători. Informaţi de către aceştia, bandiţii fugeau la timp, lăsându-şi ţigările aprinse şi sticlele de băutură împrăştiate. Astăzi, unii dintre cei care au abandonat Brigada cu Destinaţie Specială şi-au deschis câte un mic business. Alţii însă nu-şi găsesc locul şi suferă de disconfort psihologic. Au fost, cândva, romantici, pentru că au crezut că vor putea schimba lumea. Îi spuneam deseori lui Ghena că lupta cu bandiţii este foarte periculoasă. Reacţiona atât de înflăcărat şi sincer: «Mamă, tată, voi vreţi să trăiţi normal! Pentru aceasta, cineva trebuie să lupte în condiţii aspre». Doar că, până la urmă, nemernicii profită de idealurile romanticilor.” Pentru eroismul său, cum precizam, sergentul-major Ghenadie Iablocichin a primit, post-mortem, Ordinul „Ştefan cel Mare”. Gheorghe Caşu, studentul care a ajuns un nume pentru toată Moldova Născut la 7 iunie 1970, în Chişinău, Gheorghe Caşu era student la Universitatea Tehnică din localitatea natală când a început conflictul de la Comrat, Găgăuzia. Mânat de cele mai pure sentimente patriotice, fără nici-o ezitare s-a înrolat ca voluntar, hotărât să lupte cu arma în mână pentru apărarea idealului naţional. La scurt timp, au început atacurile cazacilor şi separatiştilor din stânga Nistrului împotriva populaţiei paşnice. Era vremea când politicienii agrarieni şi ruşii, fostele cadre de partid din CC, ascunşi în diferite structuri ale guvernului, parlamentului şi societăţilor comerciale furau colhozurile şi sovhozurile, vindeau întreprinderile de stat, se opuneau procesului de democratizare, aţâţau moldovenii împotriva românilor, tărăgănau introducerea limbii române ca limbă de stat. Pe partea stângă a Nistrului, în oraşele mari precum Dubăsari, Tiraspol, Camenca, Râbniţa şi Slobozia apăruseră structuri paramilitare, formaţiuni de cazaci înarmate cu arme de foc. Îşi băteau joc de populaţia băştinaşă şi în primul rând de intelectualitatea moldoveană, atacau poliţia şi noua administraţie de stat. Gheorghe a realizat pericolul care ameninţa Moldova şi s-a întors acasă, hotărât să se facă poliţist, spunându-le părinţilor că „învăţătura mai poate aştepta, patria, însă, nu”. Aşa se face că, la 13 decembrie 1991, în misiunea de eliberare a ostaticilor de la Dubăsari, el se afla în autobuzul trimis fără echipament special de protecţie, astfel că nu e de mirare ce s-a întâmplat acolo... Întâmpinaţi cu foc de mitralieră, a urmat lupta descrisă anterior în care, alături de ceilalţi trei poliţişti, a căzut şi Gheorghe. După aflarea veştii, îndurerat, tatăl lui a cerut lămuriri de la Anton Gămurar, comandantul unităţii speciale în acea zi. Fost militar, tatăl lui Caşu nu-şi va explica niciodată cum s-a făcut că, în respectiva misiune, care se anunţa destul de periculoasă, poliţiştii moldoveni au fost trimişi fără arme puternice, ba mai mult, acţiunea lor a fost deconspirată, separatiştii aflând în timp oportun de venirea lor. Tatăl lui Gheorghe este convins că un trădător dintre poliţişti a dat toate amănuntele, astfel că fiul său şi colegii lui au nimerit într-o capcană. Mai mult decât atât, a tras concluzia că liderii de la centru, cei care au condus operaţiunile militare adică, erau nişte amatori care se jucau de-a războiul. Întrebarea lui este însă cine sunt trădătorii? Trădătorii se aflau la Chişinău, prin ministere. Unul dintre aceştia era adjunctul ministrului de interne, care se înconjurase de câţiva ruşi care lucrau în Statul Major. Aceştia ştiau de planul de apărare şi le transmiteau separatiştilor, cu lux de amănunte, toate mişcările din tabăra moldovenilor. Aceşti trădători au făcut mai mult rău decât separatiştii. După conflict, Guvernul a hotărât să acorde un ajutor bănesc pentru cei căzuţi în lupte. Suma pe care familia lui Gheorghe a primit-o este de 39 de lei moldoveneşti adică, 3 dolari americani. La ea se adaugă o pensie de la Ministerul Afacerilor Interne de câteva sute de lei (15 dolari S.U.A.) la care se adaugă un supliment echivalent cu 1,5 dolari SUA. „Iată pentru ce a luptat şi a căzut băiatul meu.” Familia încă mai este vizitată, uneori, de camarazii lui Gheorghe şi de fata cu care el urma să se căsătorească. A fost decorat post-mortem cu Ordinul „Ştefan cel Mare”. O stradă din Chişinău îi poartă numele, iar şcoala în care a învăţat, periodic, organizează manifestări în memoria lui. Cum precizam, părinţii săi cred că tinerii aceia, totuşi, au căzut degeaba. Moldova nu este încă întreagă şi nici unită cu Patria Mamă. Ultima misiune a sergentului Valentin Mereniuc Originar din satul Biliceni, Raionul Sângerei, unde, la data de 9 februarie 1967 a văzut lumina zilei. A absolvit Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chişinău cu dorinţa de a urma tradiţia familiei, aceea de a deveni dascăl. Auzind despre abuzurile separatiştilor din Transnistria, s-a hotărât să se înroleze fie în armată, fie în Ministerul de Interne. A ajuns astfel în Brigada de Poliţie cu Destinaţie Specială, unde va urma o severă pregătire fizică şi profesională. În decembrie 1991, în misiunea de la Dubăsari, a sfârşit sub focurile de mitralieră ale separtiştilor. Mama sa, învăţătoarea Larisa Merenciuc, era acasă în ziua de 13 decembrie, îşi pregătea lecţiile pentru a doua zi. A deschis televizorul să afle ce se mai întîmplă în partea de est a republicii. Comunicatele anunţau că acolo au fost victime. Ceva mai târziu, a auzit numele băiatului ei. A cuprins-o panica, a ieşit din casă şi a început să plângă de durere. Nu mai ştia ce să facă, încotro s-o apuce. Voia să ajungă la Chişinău, dar au lăsat-o puterile. Vecinii şi colegii de la şcoală au avut grijă de ea. Valentin era un băiat interesat de cărţi şi de filme poliţiste. Cu trei săptămâni înainte de misiunile din toamnă, tocmai că venise acasă, deşi atunci era cel mai mult de muncă în gospodărie. A săpat grădina şi a tăiat lemne pentru foc împreună cu fratele lui Virgil. A stat două zile, dar nu-şi afla locul. Era trist. A discutat cu mama lui despre pomana ce urma să fie făcută pentru tatăl lui, trecut la cele veşnice în urmă cu doar şase luni. Ştiind că se va duce la război, i-a spus mamei sale că nu va putea să vină la parastas. Desigur, aceasta nu ştia foarte multe despre Brigada Specială de Poliţie, abia mai târ- ziu va afla că misiunile acestei unităţi erau dintre cele mai riscante, subunităţile şi echipele ei fiind aruncate acolo unde situaţiile erau deosebit de periculoase. Chiar fiul ei participase între timp la revoltele găgăuzilor din Comrat, care cereau autonomia, atunci scăpase nevătămat, dând o mână de ajutor camarazilor răniţi. Pe 13 decembrie însă norocul nu i-a mai surâs. Un camarad al lui Valentin, care a dorit să-şi păstreze anonimatul, avea să relateze: „Ameninţarea că separatiştii vor lua cu forţa secţiile de poliţie din Tighina şi Dubăsari au venit chiar în seara de 13 decembrie. În acea noapte, pentru Tighina, au fost ridicaţi cu alarmă 70 de poliţişti din BPDS, din Batalionul 2, condus de căpitanul Iulian Cazacu. Când separatiştii s-au convins că aici nu vor putea face nimic, şi-au îndreptat lovitura către Dubăsari, folosind cazacii. Au reuşit întrucât conducerea din acea vreme a şovăit şi nu a dat riposta cuvenită separatiştilor. Este prea mare jertfa noastră pentru un post de control autoocupat de câţiva separatişti”. Din păcate, ade- vărul acesta este. Din acea zi, sergentul Valentin Mereniuc a devenit amintire. Şcoala din sat îi poartă numele. La Universitatea „Ion Creangă” se organizează, anual, competiţii sportive în memoria sa. Mama eroului, şi el decorat post-mortem cu ordinul „Ştefan cel Mare” este pensionară acum, pensie de cadru didactic, mică, neînsemnată, niciodată îndeajuns. Locuieşte împreună cu celălalt fiu, Virgiliu, şi cu cei doi nepoţi. Nora nu lucrează, pentru că trebuie să-i îngrijească pe micuţi, iar Virgiliu are o leafă mizeră. Poate că dacă trăia Valentin, se descurcau mult mai bine. Nu primeşte nici un ajutor de la Guvern. Doar de la Universitatea „Ion Creangă” şi de la BPUS ce i se mai trimit, în fiecare an, câţiva lei moldoveneşti. Puţini, că nici ei nu au de unde mai mult. În rest, linişte şi pace. Atâta doar că atunci când învăţătoarea Larisa Merenciuc vorbeşte despre fiul ei, ochii i se umplu de lacrimi şi îi tremură glasul. Altminteri, este o mamă ca toate celelalte.

Anatol Munteanu - „Eroii de la Nistru”

Volumul „Eroii de la Nistru” a aparut în contextul reluat an de an, în ultimele două decenii, la 2 martie, când moldovenii, fraţii noştri din stânga Prutului mai exact, comemorează, cu tristeţe şi revoltă, pe undeva însă şi împăcaţi cu soarta, actul de acum 23 de ani când, sfidând democraţia europeană, mercenarii năimiţi de prin toate cotloanele incomensurabilului spaţiu exsovietic s-au prăvălit precum ciuma peste Moldova suverană ca să combată „fascismul românesc” şi să „salveze”, chipurile, socialismul, în fapt, pentru a restaura fostul imperiu care începuse să scârţâie grav, din toate încheieturile, ca o corabie putredă. Mânaţi de instinctul de supravieţuire, dar mai ales de cnutul cazacilor, mii de români-moldoveni au fost nevoiţi atunci să se refugieze iarăşi în dreapta Nistrului sau, în cazul că unii dintre ei au ezitat, au fost expulzaţi fără cine ştie ce menajamente, nu înainte de a fi etichetaţi drept „fascişti” şi „cotropitori” tocmai ei, care neam de neamul lor, cel puţin din vremea regelui Burebista aveau rădăcinile adânc înfipte acolo. Pentru cei rămaşi, vor urma ani de „ocupaţie teroristă”, o perioadă cu adevărat însângerată precum însăşi steaua bolşevică atât de dragă cotropitorilor care curg de la est, soldată cu zeci şi sute de crime, cu masacre colective, cu schingiuiri, arestări şi intimidări, fapte care vor declanşa o adevărată morişcă antiromânească, în care „vitejii” precum suspendarea drepturilor civile, desfiinţarea presei, a şcolilor, închiderea bisericilor etc. par simple exerciţii la tot mai dureroasa temă a supravieţuirii în plin secol al XX-lea la români. Un adevărat regim de teroare colectivă, demn de crudele vremuri ale năvălirilor barbare din zorii Evului Mediu şi mai demult au instaurat ruşii acolo, prin cozile lor de topor smirnoviste, şi asta cu iluzoria convingere că vor reuşi să mai oprească în loc, pentru încă un secol-două, poate mai mult, tăvălugul civilizator care vine tot mai vizibil şi implacabil dinspre inima Europei moderne... Da, ruşii au privit întotdeauna cu jind la nurii Europei, la porturile şi la pala- tele ei, cu jind, dar şi cu mare spaimă, imaginându-şi că o vor ademeni totuşi înainte ca ea să-i strivească, să le dilueze ambiţiile, sângele, istoria… Şi unde au ajuns? Acolo unde, mai devreme sau mai târziu ajung toate imperiile, pe marginea mormântului adică. Şi acelaşi destin îi va paşte ca şi pe mongolii lui Gingis Han, ca şi pe bizantinii ai căror urmaşi în linie directă se pretind, ca şi pe romanii ceilalţi, din Apus, şi aşa mai departe. Altfel spus, în priza fără nicio putinţă de scăpare a Europei, cu cleştele N.A.T.O. din ce în ce mai strâns pe talia ei de haziaică prea îndelung dedată la tras spuza altora pe propria-i turtă, cu implacabila şi totodată enigma- tica revărsare a lavei galbene simţită în ceafa încă groasă, de matroană dolofană, Mama Rusia are motive să se teamă. Şi cu cât se teme mai mult, cu atât schelălăie mai jalnic, iar când prinde ocazia - şi de la Gorbaciov încoace a tot prins la ocazii! - zgârie rău, muşcă de pe unde nimereşte şi loveşte năpraznic cu coada. Aşa se şi explică, pe undeva, amănuntul că în primăvara lui 1992, când tocmai îşi făcea iluzii că s-a desprins în câştigă - toare, Moldova lui Ştefan cel Mare şi Sfânt - jumătatea acelei Moldove, mai exact, cea din partea orientală - avea să mai trăiască o tragedie. Or, cu gândul mereu la acele zile cumplite din viaţa moldovenilor săi de la Nistru, spre neuitare şi pioasă reculegere, colonelul (r) Anatol Munteanu, combatant în respectivul război, iată că ne mai propune o carte plină de învăţături, dar şi de sumbre prevestiri, din filele căreia răzbat, pe alocuri, dureroase răstălmăciri ale istoriei grefate pe viaţa de zi cu zi a omului de rând, nevoit să resimtă cu fiece răsărit de soare provocările şi agresiunile la fiinţa naţională românescă, devenite o practică obişnuită în ziua de azi, când puterea statului ca atare se află încă în criză şi politicie- nii uită prea uşor de menirea şi de responsabilitatea lor. Oarecum previzibil, volumul colonelului Munteanu se încolonează în siajul altora, începând cu „Conflictul transnistrean” (1995), „Românii de la Est”. „Războiul de pe Nistru” (2004) şi continuând cu „Sacrificiu şi trădare. Războiul de secesiune din Republica Moldova” (2006), apoi cu „Epopeea libertăţii” (2012), toate abordând, în fond, aceleaşi realităţi traumatice şi nedomolite legate de politica separatistă din Transnistria, cărţi scrise cu indiscutabilă obiectivitate, fără ură şi părtinire, deşi cu o vehementă în- crâncenare, dar şi cu francheţe, o atitudine pe cât de nobilă, pe atât de evitată de elita ştiinţifică românească de azi, foarte temătoare să nu fie catalogată cumva, Doamne fereşte!, drept… „naţionalistă”. În altă ordine de idei, cartea aceasta, dincolo de aura ei istorică, este şi o reconstituire jurnalistică minuţioasă, per ansamblu, a unui moment tragic din istoria recentă a Moldovei, iar apelarea la interviu ca modalitate principală de oglindire a unui moment istoric de o încărcătură emoţională încă vibrantă mi s-a părut extrem de valabilă. Practic, recuperând memoria încă prodigioasă a unui participant de primă linie, chiar dacă una mai degrabă discretă, având în vedere funcţia sa în structura de securitate a Moldovei, la evenimentele din Transnistria, ajuns să conducă efectiv luptele de la capul de pod Coşniţa-Doroţcaia-Pârâta, localităţi neaoş româneşti de dincolo de Nistru, rămase - şi asta numai graţie faptelor de vitejie concretă ale militarilor şi voluntarilor moldoveni - şi azi sub jurisdicţia Republicii Moldova, Eroii de la Nistru nemureşte, între cele peste 300 de pagini, fiii unui popor dintotdeauna însetat de libertate care şi-au dat viaţa pentru acest frumos ideal, pentru dreptate şi adevăr, pentru binele Moldovei isto- rice, spunând lumii că acolo, la Nistru, aidoma răzeşilor marilor voievozi de la Suceava, ei şi-au apărat încă o dată, a câta oară oare?, nu doar ţarina, casele şi mormintele străbune, ci şi graiul, istoria neamului, demnitatea de oameni şi de cetăţeni ai unei lumi care este de dorit să rămână tot mai luminoasă şi paşnică. În altă ordine de idei, pentru combatantul Anatol Munteanu, aşa cum ni se dezvăluie (şi) aici, rămâne o certitudine faptul că aventura smirnovistă, devenită politică de stat sub oblăduirea răposatului „tătuc” Boris Elţîn, producătoare de zvonuri, de defăimări şi jigniri la adresa poporului român, este continuată, cu un zel ieşit din comun, şi în zilele noastre, când se resimte o recrudescenţă tot mai periculoasă a antiromânismului. Bine documentată, cu inserţii preluate inclusiv din presa vremii, cartea de faţă are capacitatea de a pune în faţa cititorului de azi imagini dintre cele mai veridice ale „trădării” premeditate şi sistematice ale idealurilor noastre naţionale de către personaje politice de tristă faimă din sfera puterii de la Chişinău, toate aceste realităţi dure şi contrastante petrecute sub ochii nepăsători ai autorităţilor fiind nu doar dezvăluite, ci şi dovedite cu exemple dintre cele mai epatante de către autor, martor al multor asemenea disfuncţionalităţi şi discrepanţe. Şi aceasta întrucât, aşa cum arată colonelul (r) Anatol Munteanu, la mijloc nu se află doar interese de ordin strategic, ci şi unele mult mai ascunse, de ordin economic în primul rând, care au dus la transferarea unei mari părţi din bogăţia Moldovei unor forţe străine oculte, caz tipic de trădare a intereselor naţionale controlat de o „caracatiţă” cu complicate încrengături şi numeroase capete. Prin fixarea în timp, deşi raportată la un trecut istoric deja, cartea surprinde câteva secvenţe revelatoare din cei mai aberanţi ani ai unui regim cinic, crud şi corupt, radiografiind situaţii şi evenimente de pe întreg teritoriul Republicii Moldova, autorul lăsând senzaţia că, asemeni unui jurnalist adevărat, fără nicio umbră de teamă, s-a aflat permanent în miezul evenimentelor, acolo unde situaţia era mai fierbinte şi condiţia luptătorului mai dificilă, de la Coşniţa-Doroţcaia la Vadul lui Vodă, ca să-l regăsim apoi la Cocieri, la Tighina-Varniţa sau la Corjova, dar nu numai, peste tot făcându-şi datoria în deplină onoare, fără să se lase intimidat de ameninţări, fără să se ferească de pericole. Uneori abordată de pe poziţii ceva mai complexe, alteori mai simplu, fără prea multe volute stilistice, precum în partea a doua, unde sunt in- serate câteva portrete emblematice ale celor care nu şi-au precupeţit cei mai frumoşi ani ai vieţii pentru idealul de libertate şi demnitate, cartea colonelului Munteanu este mai mult decât o mărturie de credinţă oare- care, o simplă trecere în revistă a biografiilor unor oameni cu visele şi destinele lor, un eseu despre minciună şi adevăr şi aşa mai departe, chiar dacă, şi aceasta se vede de departe, este scrisă şi trăită febril, româneşte, de la prima şi până la ultima pagină. Căci deşi este câte ceva din toate acestea, înainte de orice, Eroii de la Nistru este un document aparte, cu tot mai mare aderenţă la contextul istoric ce ţine de un spaţiu întotdeauna problematic, şi care analizează cu luciditate consecinţele devastatoare şi criminale ale politicii ruse în Transnistria, abuzurile forţelor imperia- le şi ale trupelor federale, ascensiunea despoţilor cu ifose de războinici, proliferarea corupţiei şi a birocraţiei, dezorganizarea opoziţiei şi apatia conducătorilor de la Chişinău faţă de soarta propriilor concetăţeni şi fraţi, sacrificaţi sau abandonaţi la voia soartei tocmai de către statul care avea datoria sfântă să-i ocrotească. Dacă multe dintre punctele de vedere abordate în această carte, îndeosebi în interviul-fluviu din prima parte sunt relativ cunoscute, în Eroii de la Nistru sunt reluate într-o formă amplă, cu noi detalii, biografiile şi portretele câtorva dintre eroii voluntari, poliţişti şi militari care au luptat pentru independenţa şi integritatea Republicii Moldova, poveştile unor oameni simpli, în fond, care şi-au consumat viaţa cu lucruri mici şi, dintr-odată, s-au trezit că trebuie să meargă la război, la fel ca tinerii români din decembrie 1989, de la Bucureşti, Târgovişte, Timişoara etc. La fel de nepregătiţi să înfrunte schimbarea vremurilor ca şi fraţii lor din urmă cu trei ani, şi moldovenii din dreapta Prutului şi până la Nistru vor sfârşi înghiţiţi de acestea, uneori coincidenţele fiind parcă trase la şapirograf, precum masacrul de la Otopeni, din 23 decembrie 1989, „scenă” reluată parcă după aceeaşi regie, cu aceiaşi asasini la butoane, în 19 iunie 1992, moment din care istoria veşniciei româneşti în spaţiul demarcat atât de clar în celebra Doină eminesciană a mai consemnat o dramă cunoscută între altele şi ca „Masacrul de la Tighina”, cu singura observaţie că, spre deosebire de momentul Otopeni, unde tinerii ostaşi de la Câmpina au fost trimişi în faţa focului încrucişat al mitralierelor îmbarcaţi în autocamioane, moldovenii au fost îmbarcaţi în autobuze. Aceasta în afara faptului când, în loc să-şi vadă de ale lor, parcă mânaţi de soartă, nu şi-au pus ei singuri pielea la saramură, sub privirile încurajator-îngăduitoare ale potentaţilor vremelnici care abia aşteptau să culeagă roadele jertfei lor, unul dintre cazurile mai la îndemână oferite de colonelul Munteanu fiind şi acela al studentului Gheorge Caşu care, în momentul când a început conflictul de la Comrat, în Găgăuzia, s-a înrolat voluntar ca, în scurtă vreme, numele lui să treacă din catalog nu pe diploma de licenţă, ci direct pe monumentul eroilor. De prisos să mai spunem că pe unii dintre eroii paginilor de faţă autorul i-a cunoscut personal, şi încă foarte bine, iar povestea vieţii lor şi, mai ales, inutilitatea jertfei lor, în unele cazuri, îl obsedează şi azi, la atâţia ani distanţă. După cum îl va obseda ideea aşternerii pe hârtie, spre neuitare, a istoriei acelui război, aşa cum a simţit-o el, astfel că, în ultimii ani, şi-a făcut note şi a continuat să citească lucrări despre istoria recentă a Moldovei, astfel că atunci când i s-a conturat, limpede, fără echivoc, volumul său nu a luat forma altminteri comună a unui eveniment tragic, legat de moartea unor tineri surprinşi în nişte încăierări limitate din Transnistria, ci, într-o remarcabilă unitate de ton, de gândire şi de simţire românească, înglobează şi sinteza câtorva reflecţii despre eşecul realităţii politice şi sociale de azi, cartea colonelului Munteanu fiind prin ea însăşi o veritabilă instanţă, un act de acuzare, o armă... De unde şi reversul medaliei însă, al riscului asumat ca scriitor, nu doar ca soldat propriu-zis. Fiindcă dezvăluind, devii periculos pentru putere, or, Anatol Munteanu cu acelaşi curaj cu care a combătut în 1992, în faţa mitraliere- lor separatiste, nu ezită să repună pe tapet adevărul, demască aici multe şi mărunte, de la sabotarea intereselor ţării de adopţie de către cadrele militare de origine rusă şi ucraineană primite în tânăra armată şi în poliţia Moldovei din dreapta Prutului cu braţele deschise de către liderii aşa-zis politici ai ţării şi până la efectiva trădare a acestora din urmă în favoarea Rusiei, care-i dirijase la comandă şi-i controla strâns, de la Moscova, în strictă conformitate cu interesele ei strategice în această zonă a lumii. În concluzie, cu orice risc, cel mai mic, deşi nici pe departe de ignorat, acela de a deveni tot mai incomod, colonelul Munteanu nu se dezice. Se întoarce în istorie, şterge praful uitării şi al ignoranţei, îi priveşte în ochi pe impostori şi pe trădători, pe laşi şi nevolnici, arată cu degetul şi acuză. Prin mărturiile sale cu nerv, care surprind şi, nu o dată, suscită ridicări din sprânceană, dar şi numeroase întrebări, unele dificile, autorul acestei cărţi ne propune - şi chiar ne obligă - să cunoaştem adevărul. Nu al dumnealui, cum se vor grăbi să declame ironiştii şi globaliştii de ocazie ai tuturor anotimpurilor, cât adevărul nostru, al românilor-moldoveni şi al românilor-români deopotrivă. Dan Gîju,   Cu riscul de a fi incomod - În loc de prefaţă la volumul „Eroii de la Nistru”, Bucureşti, Editura Favorit, 2014, 256 p.

Tăcerea cetăţenilor naşte monştri

Ziua în amiaza mare suntem furaţi de votul nostru pro-european din 30 noiembrie 2014 şi ne facem a nu vedea că ni se răpeşte una din ultimele speranţe. Să fie clar pentru toţi: tăcerea cetăţenilor naşte monştri. Despre ce este vorba?

Cunoaştem cu toţii că alegătorii şi-au spus cuvântul la urne şi au oferit 55 de mandate, din 101, pentru cursul european al R.Moldova şi implementarea Acordului de Asociere RM-UE. Foarte mulţi alegători, amintindu-şi de perioada de guvernare, s-au ţinut cu mâna de nas când au intrat în cabina de votare, dar conştientizând că votul se dădea între Rusia coruptă şi Europa civilizată, cetăţenii s-au văzut nevoiţi să mai dea o şansă formaţiunilor politice din fosta Alianţă, deşi, evident, nu meritau. La fel, este adevărat, că mulţi alegători dezgustaţi de comportamentul liderilor de partid, au votat pentru persoane concrete gen Maia Sandu, Iurie Leancă, Natalia Gherman, Dorin Chirtoacă sau Monica Babuc, în speranţa ca ei să aibă posibilitatea să continue reformele de modernizare a domeniilor în care activează. Cele 3 partide parlamentare (PLDM, PD, PL), care au venit în faţa electoratului cu un program pro-european şi au câştigat încrederea cetăţenilor şi majoritatea mandatelor, aveau datoria să asigure împreună, drumul european al R.Moldova. Conform voinţei populare şi rezultatelor scrutinului, se cerea să se constituie o Alianţă majoritară pe principiile şi prevederile Acordului de Asociere RM-UE, dar în acest moment crucial pentru viitorul ţării, interesele geopolitice ale Kremlinului s-au intersectat cu interesele criminale ale reţelelor mafioto-oligarhice de la Chişinău de a jefui republica în continuare şi, în rezultat, a intervenit trădarea cea mare. În decembrie şi ianuarie, când alegătorii aşteptau „naşterea în chinuri” a Alianţei, cei din afară şi de acasă care ne vor răul, au conceput următorul plan diabolic: 1. A mima cursul european pentru a obţine bani de la UE şi a nu trezi revolta alegătorilor, dar fără a atinge clanurile corupte, justiţia, politicienii şi, în ansamblu, sistemul oligarhic; 2. A crea o Alianţă parlamentară minoritară care să dea vina permanent pe Ghimpu şi să justifice eşecurile lor în implementarea reformelor de bază în justiţie, economie, agricultură, dezvoltare comunitară etc.; 3. A minţi şi prosti cetăţenii moldoveni prin propagandă şi mass-media docilă că Alianţa „Moldova Europeană” e făcută doar din PLDM şi PD, fără comunişti, deşi, în realitate, ultimul cuvânt în orice decizie politică e după Voronin.

În fond, rezultatele acestui plan se rezumă la profanarea ideii de integrare europeană în societatea moldovenească, compromiterea Acordului de Asociere RM-UE, nedepunerea cererii de aderare, şi, în final, schimbarea orientării politice a R.Moldova dinspre Europa către Rusia, chiar dacă majoritatea alegătorilor au votat pentru apropierea de Uniunea Europeană. Aşa-zisele negocieri au fost întinse mai bine de 2 luni pentru a crea o stare de apatie în societate, pentru a aţipi vigilenţa cetăţenilor şi a evita protestele de masă ale alegătorilor trădaţi şi, de a prezenta mascarada şi circul lor din Parlament, ca pe o „salvare” a R.Moldova.

 Situaţia reală nu e gravă, ci foarte gravă, fiindcă este uzurpată voinţa majorităţii alegătorilor exprimată la 30 noiembrie 2014, se dă cu tifla în sacrificiile tinerilor din aprilie 2009 şi se calcă în picioare zbaterile de peste un sfert de veac a tuturor moldovenilor, care au luptat pentru independenţă, libertate, democraţie şi integrare europeană. Tot ce s-a produs  după alegerile parlamentare e mai mult decât un naufragiu ruşinos al „democraţilor”, e un faliment total al autorilor şi formaţiunilor politice implicate în deturnarea cursului european al R.Moldova.

E o iluzie că poporul poate fi minţit la infinit: faptele arată încotro vă îndreptaţi, pretinşi europeni. Explicaţi-ne cum o să faceţi reforme în justiţie când aveţi în Parlament doar 42 de mandate, când pentru a vota o lege organică vă trebuie, cel puţin, 51 de voturi? Cum şi cu cine aţi pornit la drum? De ce naşteţi un guvern minoritar fără o acoperire politică? Dacă aveţi înţelegeri, aranjamente cu comuniştii, ieşiţi în public şi spuneţi întregii societăţi! De ce prostiţi oamenii necăjiţi şi chinuiţi de viaţa de coşmar, pe care le-aţi creat-o? Dacă aveţi spaimă de legile din Europa, dacă ştiţi că unii dintre voi aţi adunat averi furate, dacă în Uniunea Europeană nu puteţi dicta justiţiei să vă protejeze hoţiile, ieşiţi în faţa oamenilor şi spuneţi-le deschis că preferaţi împărăţia lui Putin, fiindcă acolo toţi tâlharii şi groparii propriului popor şi stat, ca Ianucovici, sunt protejaţi. De ce nu aveţi curaj să recunoaşteţi că în următorii 4 ani veţi jupui R.Moldova împreună cu comuniştii? Ne-aţi furat votul ziua în amiaza mare şi acum aşteptaţi recunoştinţa noastră că aţi salvat R.Moldova? Încetaţi să îndobitociţi oamenii ca Dodon şi să vă bateţi joc de poporul disperat.

Astăzi, ceea ce trebuie să înţelegem cu toţii, este că cei care s-au dat drept europeni şi ne-au cerut votul, nu ne duc în Europa, ci în Rusia mafiotă şi coruptă a lui Putin. Dodon o spune în faţă, iar pseudo-democraţii nu au nici atâta curaj, ci stau în spatele lui Voronin şi ne spun gogoaşe cât sunt de anticomunişti şi europeni. Aruncaţi-vă masca, fariseilor! Aţi adus R.Moldova la un naufragiu ruşinos. Voi, mogulilor şi oligarhilor, după ce aţi ars Declaraţia de Independenţă, aţi pus la cale să ardeţi şi Acordul de Asociere RM-UE. N-o să vă meargă! Să nu credeţi că sunteţi pe veci în afara răspunderii pentru faptele voastre.

                                                                                                                            

 Alecu RENIŢĂ,

semnatar al Declaraţiei de Independenţă a R.Moldova

I N F O R M A R E

IN ATENTIA MEMBRILOR S.C.M.D. CARE AU AVUT ORI AU SI CETATENIA REPUBLICII MOLDOVA

Astazi, 14.01.2015, am avut o discutie cu Excelenta Sa Domnul Iurie Renita, ambasadorul extraordinar si plenipotentiar al Chisinaului pentru Bucuresti, Belgrad si Podgorica, stabilind necesitatea colaborarii in vederea solutionarii impreuna a unor probleme punctuale pentru membrii SCMD, originari de peste Prut si stabiliti in Romania si pentru membrii grupurilor de initiativa si filialelor SCMD din R. Moldova.

Orice solicitare a acestora, privind probleme social-economice si de sanatate sau de demnitate militara, va deveni obiectul eforturilor comune.

 

Honor et Patria! Vae victis!

PRESEDINTELE S.C.M.D.

Col.(r) dr. Mircea DOGARU

Chişinău - Conferinţă de comunicări ştiinţifice

Col. (r) Dr. ing. Anatol Munteanu

Pentru prima dată în Republica Moldova, Conferinţa „Istorie Militară şi Intelligence” La Chişinău, în sala de conferinţe a Centrului de Cultură şi Istorie Militară al Ministerului Apărării al Republicii Moldova, în zilele de 7 şi 8 noiembrie 2014 s-au desfăşurat lucrările conferinţei consacrată evenimentelor militare care au avut loc în anul 1944 în sud-estul Europei. Organizată sub egida Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, a Asociaţiei istoricilor din R.Moldova, Asociaţiei Culturale Bucureşti-Chişinău şi a Asociaţiilor de Combatanţi din Chişinău, Orhei, Căuşeni, iniţiativa şi susţinerea materială a manifestării aparţineîn mare măsură col. (r) dr. ing. Anatol Munteanu. Într-o sală plină până la refuz, la lucrările conferinţei au participat cunoscuţi istorici şi oameni de cultură: general de brigadă (r), prof. univ., dr. Cristian Troncotă, Bucureşti; prof. univ., dr. Corvin Lupu, Sibiu; col. (r) dr. Constantin Moşincat, preşedinte executiv al Asociaţiei Naţionale a Cavalerilor de CLIO, Oradea; col.(r) dr. ing. Anatol Munteanu; col. Andrei Covrig - Asociaţia „Drepturile Omului”; general-maior Anton Gămurar - Asociaţia Combatanţilor din Republica Moldova; scriitorul Nicolae Dabija - preşedintele Forului Democrat al Românilor din Republica Moldova; deputatul şi scriitorul Ion Hadârcă; acad. Demir Dragnev; general Valeriu Troenco - Ministrul Apărării al Republicii Moldova; general Victor Catană - ex-ministru de interne al Republicii Moldova. Invitaţi, dar neputând onora manifestarea din motive bine întemeiate, marii absenţi ai manifestării au fost comandorul (r), prof. univ. dr. Jipa Rotaru şi Ion Măldărescu, ambii autori ai unor expuneri interesante, cu multiple elemente de noutate. O importantă contribuţie la reuşita manifestării a constituit-o participare tinerilor istorici, a tineretului studios, a studenţilor de la Academia de Poliţie „Ştefan cel Mare”, Academia Militară a Forţelor Armate „Alexandru cel Bun” Facultatea de Istorie şi de la unele instituţiilor de cultură din Chişinău. În cuvântul său de salut, scriitorul Nicolae Dabija a menţionat că astfel de întâlniri ale oamenilor de ştiinţă din România şi Republica Moldova au o semnificaţie majoră în formarea podurilor de legătură, de unire a românilor de pe ambele maluri ale Prutului: „Am organizat poduri de flori, poduri de carte, poduri de reviste. Astăzi s-a inaugurat un pod al ştiinţei, al conferinţelor. În 1929-1933, Pan Halippa a construit şapte poduri peste Prut, care legau Basarabia de România. Însă în 1940 Stalin şi conducerea U.R.S.S. le-au distrus. A venit timpul să restabilim toate podurile şi legăturile Basarabiei cu România în etapa contemporană”. Un viu interes au trezit celor prezenţi comunicările prezentate de către participanţii din România şi Republica Moldova: „70 de ani de la anexarea Basarabiei la U.R.S.S. martie-august 1944” (prof. univ. dr. Anton Moraru), „Lovitura de stat din 23 august 1944 şi ocuparea României de Armata Roşie” (prof. univ., dr. Cristian Troncotă); „Aspecte ale relaţiilor dintre România şi Uniunea Sovietică şi urmările lor asupra Basarabiei” (prof. univ. dr.Corvin Lupu); „Nord-Vestul României - consecinţele dictatului de la Viena. Atrocităţile armatei hortiste din Ardealul ocupat, în perioada 1940-1944” (col (r), dr. Constantin Moşincat); „Serviciul Special de Informaţii al României în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial” (prof. univ. dr. Cristian Troncotă); „Aspecte privitoare la deosebirile între regimul de ocupaţie sovietic în Basarabia şi regimul ocupaţiei sovietice a României, după Al Doilea Război Mondial (prof. univ., dr. Corvin Lupu) şi altele. La conferinţă, de asemenea, s-a discutat problema Transnistriei şi a razboiului, a evenimentelor din anii 1991-1992. S-a menţionat că Rusia a organizat războiul împotriva Republicii Moldova, a ocupat raioanele de est şi a format două baze militare. La aceste două probleme s-au referit: Alexandru Moraru, Andrei Covrig, Anton Hămuraru, Gheorghe Negru, Andrei Calcea, Andrei Eremei, Ion Hadârcă şi semnatarul celor de faţă. În cuvântarea sa de salut, generalul Valeriu Troenco a menţionat că temele prezentate sunt actuale: „Trecutul este astăzi cu noi. Suntem şi astăzi influenţaţi şi controlaţi de serviciile speciale ruseşti. Armata de ocupaţie rusă din Transnistria ne ameninţă şi astăzi. Trebuie să ştim a ne apăra. Să nu fim oaspeţi la noi acasă”. Istoria militară a românilor dintre anii 1918-1945 este istoria noastră care mai sângerează şi astăzi. Vorbitorii au menţionat că în Basarabia şi Bucovina in 1944 s-au desfăşurat lupte sângeroase, care au influenţat soarta României. Situaţia Armatei Române şi a României în general era foarte grea. În direcţia spre Balcani au fost concentrate fronturile 1, 2, 3 şi 4 ucrainene, care aveau un efectiv de 177 de divizii sau 2.300.000 de soldaţi şi ofiţeri, 2.000 de tancuri, 2.300 de avioane şi altă tehnică militară. Împotriva acestor forţe luptau 93 de divizii româno-germane cu un efectiv de 1.700.000 de soldaţi, 2.200 de tancuri, 1.400 de avioane, printre care erau şi Armatele a 3-a şi a 4-a române. Sovieticii au organizat două operaţii militare: în decembrie 1943-martie 1944 trupele sovietice au ocupat Bucovina şi nordul Basarabiei; la 26 martie a fost ocupat oraşul Bălţi, iar la 29 martie 1944 - oraşul Cernăuţi. În prima jumătate a anului 1944, linia frontului sovieto-român s-a stabilit pe Prut-Bălţi-Sărăteni-Orhei-Răut-Nistru. În aprilie-mai 1944 au fost evacuaţi din Crimeea 42.180 de ostaşi şi ofiţeri români, dintre care 39.134 pe mare şi 3.056 pe calea aerului. În Crimeea Armata Română a pierdut 22.522 de ostaşi şi ofiţeri ale căror nume nu au fost nici până astăzi depistate integral. La conferinţă s-a vorbit despre faptul că în 1944 Stalin a folosit mişcarea teroristă în spatele frontului român, care a adus daune mari. Numai în 1943-1944, în Basarabia au activat 147 de grupe de terorişti cu un detectiv de 1.470 de oameni. Aceste forţe au organizat deraierea a 277 de eşaloane cu tehnică militară şi forţe armate, au distrus 281 de poduri, 2.160 de vagoane, 185 de automobile, 11 avioane şi 4 maşini blindate, au ucis 14.000 de ostaşi germani şi români. Între 20 şi 24 august 1944 s-a desfăşurat a doua parte a operaţiei militare Iaşi-Chişinău, în urma căreia frontul român de apărare s-a prăbuşit. În timpul luptelor au căzut la datorie peste 120.000 de soldaţi şi ofiţeri români. Armata Sovietică a capturat 273.000 de prizonieri. Declaraţia de la 23 august 1944 a regelui Mihai şi armistiţiul unilateral declarat de acesta - fără a fi negociat cu partea sovietică - au fost apreciate drept capitulare necondiţionată. Între 23 august şi 12 septembrie 1944, când a fost semnat armistiţiul la Moscova, între 130.000 şi 170.000 de militari români au fost luaţi prizonieri[1], fiindu-le interzisă orice apărare, prin ordin regal. Omul politic si poetul Ion Hadarca a menţionat importanţa Conferinţei cu cu tematică istorică, bazate pe documente datând din perioada celui de-Al Doilea Razboi Mondial. In acest război, alături de ofiţerii şi ostaşii romani au participat şi câteva zeci de mii de basarabeni, care au luptat împotriva bolşevismului şi ocupantului rus. Cărţile «Conflictul Nistrean», «Războiul de la Nistru», «Sacrificiu şi tradare», «Epopeea libertăţii» (autor Anatol Munteanu), multiplele articole despre evenimentele tragice a războiului moldo-rus din 1991-1992 sunt o completare a bravurii militare, a eroismului voluntarilor, politiştilor şi ostaşilor moldoveni în epoca modernă, pentru libertate şi independenţă faţă de U.R.S.S., respectiv, Federaţia Rusă. In alocuţiunea sa, col (r), dr. Constantin Moşincat menţionează despre atentatele naziste, horthyste şi sovietice asupra integrităţii României, culminate cu Dictatul de la Viena din 30 august 1940, în urma careia partea de Nord a Transilvaniei - 43.492 km.p. şi 2.677.000 de locuitori, în majoritate români, este smulsă României şi făcută cadou Ungariei horthyste. În perioada ocupaţiei hortiste s-au produs atrocităţi, arestări a unor locuitori români din localităţile ocupate, zeci de mii de români au fost scoşi de jandarmi maghiari din casele lor şi după ce au fost batjocoriţi, umiliţi şi amenintaţi cu împuşcarea, au fost intemniţaţi şi apoi au fost puşi între baionete şi îmbarcaţi în vagoane de vite, după care alungaţi peste graniţa, numai cu hainele pe care le aveau. Aşa au fost alungaţi din localităţile natale toţi românii fruntaşi, creştinii, inclusiv episcopii, negustorii, intelectualii de origine evreiască şi românească. La conferinţă s-a propus ca în viitor să fie abordate teme precum: „România în contextul istoriografiei sovieto-ruse”, „Mişcarea teroristă în spatele frontului român (1941-1944)”; „Ostaşii basarabeni în lupta pentru eliberarea Basarabiei (1941-1944)”; „Basarabia în politica mareşalului Ion Antonescu”; „Eroismul Armatei Române în lupta pentru eliberarea Basarabiei”; „Lupta Armatei Române pentru eliberarea Basarabiei oglindită în memoriile participanţilor la acest război”; „Istoria gândirii militare şi problema Basarabiei în 1918-1945”. De asemenea s-a propus ca să fie cercetate şi editate la Chişinău o serie de volume despre viaţa şi activitatea lui Ion Antonescu, Mihai Antonescu, generalul Piki Vasiliu, generalul C. Pantazi, C. Voiculescu, Gh. Alexianu şi altele. Programul consistent al manifestării s-a încheiat cu vizionarea filmului realizat de analistul economic Wilfried Lang, participant direct la luptele de după 23 august 1944, pe teritoriul României - „Un Stalingrad la Dunăre”. La finalul manifestării au fost lansate si prezentate importante lucrări, contribuţii la istoria naţională: „România şi frontul secret” - Cristian Troncotă; „Istoria relaţiilor internaţionale” şi „România 1989” - Corvin Lupu, „Eroii de la Nistru” - Anatol Munteanu. Oaspeţii şi o parte dintre participanţii la conferinţă au avut posibilitatea să viziteze Muzeului de Istorie şi Arheologie din Orhei, Muzeul Satului şi Mânăstirea din Curchi, Muzeele de Istorie, Arheologie şi al Războiului de la Nistru (1991-1992), din Chişinău .

Alegerile din 30 noiembrie 2014 - contestatie privind acţiunile ilegale ale concurentului electoral Patria

Către: Comisia Electorală Centrală

De la: Partidul Naţional Liberal,

str. Calea Ieşilor, 6, MD-2069 Chişinău,

tel: 069456452 e-mail: filipp_druta@yahoo.com

CONTESTAŢIE

privind acţiunile ilegale ale concurentului electoral Patria

În fapt,

Pe data de 21.11.2014, cet.Grigore Petrenco, candidatul cu nr.4 pe lista candidaţilor din partea formaţiunii Partidul Politic „PATRIA”, a făcut, cu bună ştiinţă, – în cadrul unei conferinţe de presă la agenţia de presă INFOTAG -, declaraţii ce lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională a persoanelor incluse în lista candidaţilor din partea concurentului electoral Partidul Naţional Liberal (link-ul înregistrării:  

https://www.privesc.eu/Arhiva/55197/Conferinta-de-presa-sustinuta-de-deputatul-Grigore-Petrenco-cu-tema–incercarile-lui-Plahotniuc-si-SIS-sa-destabilizeze-situatia-inainte-de-alegeri-sa    sau  

http://www.infotag.md/reports/769861/

În discursul său defăimător, Grigore Petrenco a adus acuzaţii grave neprobate şi insinuări de comitere – de către candidaţi din partea concurentului electoral Partidul Naţional Liberal -, a unor infracţiuni excepţional de grave şi aduce acuzaţii nefondate privind unele acţiuni extremiste, radicale, participare la oarecare formaţiuni militare etc., care duc la declanşarea războiului, ce ar fi comise, chipurile, de Anatol Caraman şi de alţi candidaţi pentru Parlament pe lista Partidului Naţional Liberal.

Dreptul la libera exprimare este un drept garantat de Constituţie şi de Tratatele Internaţionale la care este parte Republica Moldova, însă nu este unul absolut şi poate fi restricţionat prin lege, într-o societate democratică, pentru a proteja alte valori democratice.

Conform art.47 din Codul Electoral, ce reglementează dreptul la agitaţia electorală, „Exerciţiul acestui drept poate fi supus unor formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, ocrotirea sănătăţii sau protecţia moralei, protecţia reputaţiei, apărarea drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”

Iar conform art.26 alin.(1), lit.b), din Codul Electoral „În perioada electorală, Comisia Electorală Centrală are următoarele atribuţii:… supraveghează executarea prevederilor prezentului cod şi ale altor legi care conţin dispoziţii referitoare la desfăşurarea alegerilor;”

În acest context, constatăm ingerinţa legală a Comisiei Electorale ca indispensabilă – or, aceste declaraţii ale cet.Grigore Petrenco au fost făcute în cadrul campaniei electorale pentru alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2014, iar acuzările false defăimătoare au ca scop denigrarea concurentului electoral Partidul Naţional Liberal şi pe candidaţii din partea acestuia.

În aceeaşi ordine de idei, solicităm, respectuos, Comisiei Electorale Centrale, în temeiul art.26 alin.(1), lit.b), 47 alin.(2), alin.65, 66 din Codul Electoral:

- să fie acceptată spre examinare această contestaţie; – să fie luate măsurile legale ce se impun în privinţa concurentului electoral Partidul Politic „PATRIA” şi candidatul, cet.Grigore Petrenco, de pe lista electorală a acestuia.

Cu respect, 

Filipp DRUŢA, 

Reprezentant cu drept de vot consultativ al PNL în CEC

Nota noastra:
Cititi si Usatii un “pretins politician” sustinut de mafie

Proteste la Primaria Chisinau - UN GRUP DE VETERANI SI INVALIZI DE RAZBOI, VADUVE DE RAZBOI SI REFUGIATI DIN TRANSNISTRIA, ASEDIATI IN PRIMARIE

Refugiații transnistreni, participanți la războiul de pe Nistru din 1992, au pichetat dimineață sediul Primăriei Chișinău. Aceștia au scandat „Chirtoacă, la gunoi!”, nemulțumiți de decizia primarului capitalei de a nu le oferi cu titlu gratuit apartamentele sociale în care locuiesc.

„Dorin Chirtoacă nu dorește să execute decizia Consiliului Municipal Chișinău din 3 iunie 2014 prin care se confirmă transmiterea apartamentelor în proprietate cu titlul gratuit. Din acest motiv suntem nevoiți să venim la proteste pentru că altă cale nu avem. Am adus o urnă de gunoi să arătăm unde este locul primarului care nu respectă legea”, a specificat președintele Mișcării Refugiaților Transnistreni, Anatolie Bâzgu.

„Nu se execută hotărârile judecătorești. Nu ne permit să privatizăm apartamentele, iar dacă ne permit, ne cer 400 de mii de lei pentru ele. Este imposibil ca un veteran sau o văduvă de război să le poată privatiza cu așa bani. Omul are dreptul la privatizare deoarece este proprietatea lui privată pentru care a luptat”, a adăugat unul dintre refugiați.

La rândul lui, Dorin Chirtoacă a declarat că decizia CMC a fost atacată în instanța de judecată de către Cancelaria de Stat și că în timpul apropiat cu o cerere similară va merge și Direcția juridică a Primăriei Chișinău. 

„Nu au ajuns locuitorii Chișinăului să plătească taxe și impozite pentru ca un grup de cetățeni, indiferent cine ar fi ei, să-și privatizeze gratuit spațiul locativ și după care să-l vândă. Pot protesta aici toată ziua și toată noaptea fără nici o problemă”, a declarat Dorin Chirtoacă.

În perioada 2008-2009, în capitală au fost construite două blocuri sociale pentru refugiații transnistreni. În acest sens, Primăria Chișinău a contractat de la BERD un împrumut de 3,2 milioane de euro. Suma integrală urmează a fi achitată până în 2027.

Precizarile reprezentantilor Filialei SCMD Chisinau

 Avem onoarea sa va salutam!

Disperarea a ajuns la capat. din simplu motiv al orgoliului primarului general al mun. Chisinau Dorin Chirtoaca, care refuza neintemeiat sa execute deciziile Curtii supreme de Justitie, Nr. 3ra-618/13 din 19.06.2013, decizia Consiliului municipal Chisinau Nr.5/4 din 03.06.2014,decizia Consiliului pentru prevenirea si Eliminarea Discriminarii si Asigurarea Egalitatii Nr.012/2013 din 30.12.2013 si deciziile CEDO din 28.07.2009 etc. Nu respecta Constitutia RM. Incalca flagrant drepturile fundamentale ale omului - dreptul la viata privata, dreptul la libera circulatie, dreptul la libera exprimare, dreptul la proprietate privata, dreptul la informatie. 

In legatura cu faptul ca, un grup de veterani si invalizi de razboi, vaduve de razboi si refugiati din Transnistria, care-si apara cu demnitate drepturile constitutionale, suntem asediati de doua zile in incinta Primariei mun. Chisinau - fara caldura, fara apa si produse alimentare.

Facem un apel catre toata lumea de buna credinta, catre Ambasadele acreditate in Republica Moldova, asociatiile obstesti in sustinerea noastra in lupta impotriva coruptiei, birocratiei si indiferentei totale fata de soarta oamenilor.
Cerem institutiilor mass-media din Republica Moldova si de peste hotare care creaza opinia publica in sustinerea informationala si reflectarea obiectiva a situatiei create.
Pentru Dumnezeu - nu fiti indiferenti!  

SAFARMATOV ARSLAN